Răspunderea patrimonială a administratorului public. Prejudiciul creat prin efectuarea de deplasări internaţionale de către angajaţii primăriei – modalităţi de recuperare

Rezumat

Fapta imputată prin cererea de chemare în judecată priveşte nerespectarea condiţiilor legale pentru efectuarea de deplasări externe, faptă săvârşită de pârât în calitate de ordonator de credite. S-a reţinut în acest sens că „Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi 
de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale” (art. 23 din Legea nr. 273/2006). 
Instanţa a statuat că esenţială în speţă este stabilirea cauzei producerii prejudiciului pretins de reclamant, iar aceasta constă în fapta de a aproba deplasarea angajaţilor de către conducătorul unităţii administrativ-teritoriale – primarul.

Angajamentul legal individual, fiind dispus de către primarul în funcţie şi fiind acoperit de angajamentul legal provizoriu, a fost urmat de procedura de lichidare a cheltuielilor, în care s-au verificat documentele justificative (în cazul nostru facturi fiscale), s-a aplicat  menţiunea “bun de plată” şi ulterior s-a dispus ordonanţarea cheltuielilor. 
În atari condiţii, răspunderea ordonatorului de credite pentru respectarea principiului economiei şi eficienţei cheltuielilor este subsidiară răspunderii conducătorului unităţii, care a dispus în mod unilateral angajarea acestor cheltuieli, în exercitarea drepturilor conferite de art. 63 din Legea nr. 215/2001. 
Drept consecinţă, ori de câte ori există aprobarea primarului în cauză cu privire la efectuarea deplasării, fapta generatoare de prejudicii îi aparţine acestuia, astfel încât nu se va mai verifica întrunirea celorlalte condiţii ale răspunderii patrimoniale în persoana administratorului public. 
Pe de altă parte, se constată că ori de câte ori nu există o aprobare a primarului, îi revenea ordonatorului de credite obligaţia de a verifica existenţa în prealabil a angajamentului legal, iar dacă acesta nu exista, în mod corelativ nu se putea dispune lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor, în acest ultim caz prejudiciul fiind imputabil administratorului public. 
Prin aprobarea contului de execuţie al bugetului local de către consiliul local a fost atins scopul prevăzut de lege, însă nu se poate reţine că prin efectul acestei aprobări s-ar putea da descărcare de răspundere ordonatorului de credite în privinţa respectării principiilor legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii. În consecinţă, apărarea privind existenţa acestor hotărâri de consiliu local nu e relevantă în cauză sub aspectul exonerării de răspundere a ordonatorului de credite, aceasta fiind stabilită de lege în mod expres, iar în lipsa unor dispoziţii contrare, nu se poate da, pe cale de interpretare, altă valoare acestor acte administrative emise de organul deliberativ local. 
Nu suntem în ipoteza unei plăţi nedatorate, având în vedere dispoziţiile art. 256 coroborate cu dreptul comun în materie. În acest sens, art. 1.341 alin. (1) C. civ. dispune: „Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire”. În alţi termeni, din faptul plăţii nedatorate se naşte un raport obligaţional, în care solvens, cel care a făcut acea plată, are un drept de creanţă, adică dreptul de a cere lui accipiens restituirea prestaţiei executate, fără a fi datorată. Este necesar să se mai reţină şi împrejurarea că plata, privită ca fapt material, trebuie să fie făcută de solvens, în principiu, solvendi gratia, altfel spus, cu intenţia de a stinge o datorie, care în realitate nu există. 
În ipoteza de faţă, unitatea angajatoare nu a achitat funcţionarilor publici care au efectuat deplasările o sumă de bani cu intenţia de a stinge o datorie, facturile fiscale 
având ca beneficiar primăria, iar plata fiind efectuată direct de unitate către prestatorul de servicii. Prin urmare, în cadrul acestei plăţi, angajaţii nici nu au fost parte, fiind terţi faţă de raportul contractual în care s-a efectuat plata. Nefiind, aşadar, în cauză în ipoteza în care un salariat a încasat de la angajator o sumă nedatorată, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cauză. 
Cu privire la natura dobânzilor datorate, aceasta nu poate fi decât dobânda legală penalizatoare, potrivit art. 1.535 C. civ. coroborat cu O.G. nr. 13/2011 [art. 1 alin. (3)],  prejudiciul constatat fiind de natură civilă, ce decurge dintr-un raport de dreptul muncii, astfel încât calitatea angajatorului (unitate administrativ- teritorială) nu este în măsură să schimbe natura creanţei pentru a fi aplicabile prevederile speciale în materie de creanţe fiscale (O.G. nr. 92/2001, respectiv Legea nr. 207/2015).

– Codul civil: art. 1.341, art. 1.522, art. 1.535 
– Codul muncii: art. 254 alin. (1), art. 256 
– Legea nr. 273/2006: art. 23, art. 49 alin. (12) 
– OMFP nr. 1792/2002