Principiul disponibilităţii şi al rolului activ al judecătorului. Limitele învestirii instanţei

DREPT CIVIL ŞI DREPT PROCESUAL CIVIL

Rezumat

Rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia. Potrivit art. 22 alin. (6) C. pr. civ. , judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a ceea ce s-a cerut, iar înţelegerea acestei expresii trebuie raportată la prevederile înscrise în art. 9 alin. (2) din acelaşi cod, conform cărora obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererea de chemare în judecată. Astfel, limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt fiind limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a clarifica doar acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, cum sunt cea în care cererea este denumită greşit, sau cea în care deşi se face referire la o anumită instituţie juridică, argumentarea în fapt a cererii vizează o altă instituţie. Prin urmare, cum obiectul şi temeiul juridic al acţiunii au fost clar stabilite prin cererea de chemare în judecată, iar argumentele de fapt şi de drept pe care reclamantele le-au adus în susţinerea cererii lor nu impuneau o altă calificare a cererii de chemare în judecată sau alte clarificări ale cadrului procesual, omisiunea de a suplimenta sau completa cauza acţiunii este imputabilă părţilor reclamante, neputând fi complinită de judecător, în exercitarea rolului activ. 

– Codul de procedură civilă: art. 9, art. 22