Acţiune în pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act de vânzare cumpărare. Limitele în care instanţa poate suplini consimţământul părţilor. Sechestru instituit de către organele fiscale asupra bunului promis spre vânzare. Interdic

DREPT CIVIL ŞI DREPT PROCESUAL CIVIL

Rezumat

O trăsătură caracteristică acţiunii prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătorești care să ţină loc de act de vânzare cumpărare este aceea că, prin intermediul ei, se tinde la suplinirea de către instanţă a consimţământului promitentului vânzător, în acele cazuri în care acesta din urmă refuză în mod nejustificat să perfecteze actul de vânzare-cumpărare, deşi s-a obligat în acest sens printr-o convenţie anterioară. Posibilitatea instanţei de a pronunţa o astfel de hotărâre este subsumată mai multor condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ – printre acestea regăsindu-se şi aceea de a nu exista un impediment legal pentru perfectarea vânzării, cerinţă ce derivă din obligaţia generală, a fiecărui subiect de drept, de a respecta legea şi ordinea publică, libertatea de a contracta cunoscând şi ea o atare limitare stabilită atât prin art. 966 şi 968 C. civ. din 1864 cât şi prin art. 1169 şi 1236 alin. (2) C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009. Astfel, instanţa este ţinută să suplinească doar consimţământul părţii care a promis să vândă, în aceleaşi limite în care a fost refuzată nejustificat exprimarea acestui consimţământ, nefiindu-i permis să înlăture alte obstacole (de fapt, sau de drept) ce ar sta în calea perfectării acestui act translativ. În condiţiile în care a fost reţinută existenţa impedimentului legal de a consimţi la vânzare, derivat din instituirea măsurii sechestrului asupra bunului în privinţa căruia pârâta şi-a asumat obligaţia de a vinde, analizarea şi chiar eventuala constatare în sensul că ar fi fost îndeplinite celelalte condiţii nu pot conduce la admiterea acţiunii, fiind lipsite de relevanţă aspectele referitoare la plata preţului şi la conduita de rea credinţă adoptată de promitenta vânzătoare. Calitatea promitentei vânzătoare de debitor în cadrul procedurii de executare silită, aflată în desfăşurare, concomitent cu existenţa în patrimoniul acesteia a dreptului de proprietate asupra bunului urmărit (bun care este şi cel promis spre vânzare), conduc la reţinerea incidenţei prevederilor art. 151 alin. (9) şi (10) C. pr. fisc. în raport de care debitoarei i-a fost limitat dreptul de a consimţi la încheierea oricărui act de înstrăinare. Astfel fiind, în condiţiile în care legea – prin art. 154 alin. (9) şi (10) C. pr. fisc. – Asociază acestei măsuri nu numai un efect de indisponibilizare a bunului sechestrat, ci şi sancțiunea nulităţii actelor juridice care s-ar perfecta cu nesocotirea respectivei interdicţii, instanţa nu poate pronunţa o hotărâre cu efecte echivalente unui contract de vânzare cumpărare. 

– Codul civil (1864): art. 966, art. 1073, art. 1295
– Codul de procedură civilă: art. 22 
– Codul de procedură fiscală adoptat prin O. G. nr. 92/2003: art. 151, art. 154