Soluţiile instanţei la judecata cauzei în apel. Nelegalitatea sentinţei atacate. Nerespectarea dreptului la un proces echitabil. Trimiterea cauzei spre rejudecare ca efect al nemotivării hotărârii penale apelate

DREPT PENAL ŞI DREPT PROCESUAL PENAL

Rezumat

Potrivit art. 408 alin. (1) C. pr. pen. raportat la art. 38 alin. (2) C. pr. pen., împotriva sentinţei penale pronunţate de judecătorie se poate exercita calea de atac a apelului, care se judecă de către curtea de apel, instanţă de control judiciar cu plenitudine de jurisdicţie în soluţionarea cauzei în ansamblul său.

Efectul devolutiv al apelului, reglementat în mod expres prin dispoziţiile art. 417 C. pr. pen., nu trebuie interpretat ca impunând instanţei de control judiciar o rejudecare completă a fondului, întrucât acest efect devolutiv nu poate fi înţeles nici ca o administrare a întregului material probatoriu, în sensul efectuării întregii cercetări judecătoreşti de către instanţa de apel, nici ca o suplinire a omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra unor aspecte deosebit de importante ale cauzei.

Din analiza hotărârii primei instanţe se constată că, deşi aceasta a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare, nu prezintă motivele care au stat la baza convingerii judecătorului că faptele imputate inculpatului există, au fost comise de acesta şi întrunesc elementele de tipicitate prevăzute în norma de incriminare, deşi aceste elemente stau, în mod obligatoriu, la baza oricărei soluţii de condamnare şi produc efecte inclusiv asupra acţiunii civile alăturate acţiunii penale. Mai mult, hotărârea nici nu prezintă aspectele ce ţin de individualizarea pedepsei, a modalităţii de executare şi nici de soluţionarea acţiunii civile. Procedând în modul descris anterior, prima instanţă nu a rezolvat practic fondul cauzei cu privire la inculpat.

Această deficienţă a hotărârii primei instanţe se circumscrie cazului de nulitate relativă prevăzut de art. 282 alin. (1) raportat la art. 401 şi art. 403 C. pr. pen., ce reglementează conţinutul hotărârii prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei.

Sancţiunea nulităţii relative, în acest caz, este determinată de producerea unei vătămări la adresa drepturilor inculpatului, pentru că în absenţa unei motivări a hotărârii nici inculpatul şi nici instanţa învestită cu soluţionarea căii de atac a apelului nu poate desluşi raţionamentele care au stat la baza soluţiei şi nici argumentele care i-au format convingerea judecătorului de la prima instanţă.

Evocarea fondului, fie şi prin suplinirea lipsei totale sau parţiale a motivării hotărârii în calea de atac, nu ar putea satisface cerinţele dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţie, în situaţiile în care operează principiul dublului grad de jurisdicţie.

Din perspectiva exigenţelor art. 6 din Convenţie, este evident că motivarea hotărârii constituie una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil, fiind dovada transparenţei, aparenţei de corectitudine şi de imparţialitate a judecătorului în realizarea actului de justiţie, astfel încât în lipsa unei motivări corespunzătoare a hotărârii judecătorului fondului, nici instanţele învestite cu soluţionarea căilor de atac nu îşi pot îndeplini sarcina de verificare a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor care suferă din acest motiv.

Codul de procedură penală a instituit sistemul dublului grad de jurisdicţie, scopul urmărit fiind asigurarea unui echilibru între necesitatea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice (cu respectarea drepturilor părţilor la un proces echitabil) şi celeritatea procesuală.

În cadrul acestui sistem al dublului grad de jurisdicţie, apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se realizează o nouă judecată în fond a cauzei, din perspectiva unui control jurisdicţional.

– Codul de procedură penală: art. 421 şi art. 403

– Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: art. 6