NULITATEA ACTELOR DE PROCEDURĂ: ÎNTRE „SABIA LUI DAMOCLES” ȘI INTRANSIGENȚA FAȚĂ DE NEREGULARITĂȚILE PROCEDURALE

EDITORIAL

Abstract

Motto:

„Nu poate exista fericire pentru cel care se află sub presiune constantă”

(Cicero)

Având acest motto drept reper de corectitudine și bună-credință, se poate afirma cu convingere că numai comportamentele serioase, oneste, decente și morale, în respectul spiritului de dreptate și de adevăr pot susține o stare de mulțumire sufletească intensă și deplină, fără apăsări și deprimări.

Prin „nulitate” în limbaj comun se înțelege o incapacitate, o lipsă completă de valoare, de merit a cuiva ori de însușire a unui lucru nevalabil, neconform, apărut în sfera circuitului existențial și juridic fără niciun suport, fără consistență, fiind, astfel, slab și vulnerabil. Căci nu se poate altfel desemna un lucru a cărui existență este condiționată de diferite evenimente, este susceptibilă de extincție, iar, pentru supraviețuire, antrenează un întreg mecanism de dependențe, fiind criticabil și neconvingător.

Despre nulitatea actelor de procedură, literatura de specialitate cunoaște nume-roase scrieri, unele mai articulate, altele mai expeditive, astfel că prilejul de față ne pro-voacă la o altfel de abordare și anume la una legată de disciplină, rigoare și formalism, ca repere ce trebuie să caracterizeze un proces și a căror lipsă ori slăbiciune poate genera o depreciere considerabilă, temporară ori chiar definitivă, a cursului procesului.

Nulitatea actelor de procedură constituie, în esență, în semnificația ei constructivă, o garanție a îndeplinirii actelor de procedură în mod corect, complet și cu bună-credință, de către toți participanții la proces, în respectul principiilor fundamentale și, finalmente, a dezideratului aflării adevărului. Cum acțiunea judiciară se configurează prin diverse mijloace procedurale, este decisiv pentru o evoluție normală a procesului ca actele de procedură întocmite să respecte legea, să fie adecvate, motivate și să răspundă scopului pentru care ele fac parte din peisajul procedural respectiv.

Deși se spune atunci când vorbim despre procesul civil că acesta aparține părților, în realitate el depășește granița intereselor pur personale, interesând un cadru mai larg, căci legala desfășurare a unui proces nu poate fi lăsată exclusiv la latitudinea părților. Procesul este al părților în sens de demers ce le vizează și a cărui soluție li se impune, însă cadrul formal de derulare fiind prevăzut de lege, înseamnă că preocuparea pentru fireasca și adecvata evoluție a acestuia trebuie să intereseze în egală măsură și instanța de judecată și societatea în general.

În semnificația sa mai puțin pozitivă, cu componentă de ordin psihologic, nulitatea actelor de procedură exercită o presiune constantă asupra celor care, angrenați fiind într-un demers judiciar, săvârșesc acte de procedură și mânați de dorința de câștig, uneori rapid, pot vulnerabiliza procedura, cu știință, nepricepere ori nepăsare, prin devieri de la parcursul firesc al acesteia. Așadar, nulitatea este o „sabie a lui Damocles” pentru toți participanții la proces în sensul că induce și menține o temere permanentă cu privire la valabilitatea actelor de procedură îndeplinite și la riscul ca adversarul să speculeze orice neregularitate și să încerce să paralizeze, astfel, demersul celui care a acționat. Săvârșirea actelor de procedură în condiții de regularitate și adevăr trebuie să fie, prin urmare, o preocupare pentru toți participanții la proces, în caz contrar planând amenințarea cu desființarea acestora, fără ca un astfel de pericol să fie considerat ca valorând constrângere, ci, dimpotrivă, rigoare, conformitate și formalism constructiv.

Nulitatea reprezintă, totodată, și un remediu pentru îndreptarea acelor neregula-rități a căror gravitate este severă și nu permite o salvgardare a actului și, implicit, a situației juridice pe care acesta o constată. Remediul în acest caz constă nu în salvarea actului, așa cum poate ar părea, ci, dimpotrivă, în constatarea nevalabilității acestuia, cu consecința salvării unei anumite situației juridice ce risca, altfel, să rămână alterată. În acest sens, art. 179 alin. (1) C. pr. civ. stabilește că actul de procedură nul sau anulabil este desființat, în tot sau în parte, de la data îndeplinirii lui, întorcând, așadar, efectele în timp, la momentul întocmirii actului. Deși, ca regulă, remediul se fundamentează pe îndrep-tare, corectivul în acest caz constă în restaurarea situației anterioare încheierii actului și ameliorarea situației generate de încheierea nelegală a actului, alternativa consolidării actului nevalabil fiind opusul nulității.

Nu excludem ipoteza probabilă de acoperire a nulității și, astfel, de salvare a actului, însă ca efect al incidenței unei decăderi din dreptul de a o mai invoca ori ca efect al dispunerii unor măsuri de către instanța de judecată.

Deși art. 179 alin. (2) C. pr. civ. indică refacerea actului de procedură drept efect al nulității, în realitate refacerea presupune remedierea actelor viciate, ceea ce constituie un potențial efect al nulității doar la nivelul intelectiv, principial, nu însă și la nivel procedural. Sub acest din urmă aspect, o eventuală refacere a actelor viciate reprezintă o evitare a nulității, care nu se va mai produce în concret, astfel că remedierea se plasează pe teren procedural ca o consecință a nulității pe plan material.

Devine, astfel, relevantă distincția dintre nulitatea substanțială și nulitatea proce-durală, în cazul celei din urmă, remedierea nefiind un efect propriu-zis al nulității proce-durale, ci chiar contraponderea acesteia, neutralizând nulitatea și lipsind-o de efectele concrete.

Posibilitatea îndreptării actelor de procedură viciate prin înlăturarea neregula-rităților este o opțiune procedurală care intervine atunci când vătămarea produsă este posibil a fi eliminată fără anularea actului, caz în care nulitatea ar putea apărea drept o consecință mult prea severă prin raportare la efectele concrete produse pe plan procedural. Cu toate acestea, nulitatea nu poate fi acoperită dacă a intervenit decăderea ori o altă sancțiune procedurală sau dacă se produce ori subzistă o vătămare.

Așadar, operațiunea de refacere a actelor de procedură alterate de neregularități este strâns legată de nulitatea condiționată, însă nu ca un efect practic al acesteia, ci ca o consecință a imperativului salvgardării actelor, ținând seama de scopul urmărit de părți la edictarea lor.

Prin urmare, intransigența față de neregularitățile procedurale trebuie a fi conside-rată drept principala caracteristică a nulității.

Nulitatea constituie, totodată, și o sancțiune în sens de pedeapsă pentru autorul unor acte de procedură afectate de neregularități întrucât aceste acte vor fi desființate și eliminate, astfel, din circuitul civil. Sancțiunea constă, așadar, în lipsirea actului de procedură de efectele sale firești, ce s-ar fi putut produce dacă respectivul act ar fi fost întocmit în condiții de regularitate procedurală, devenind, prin urmare, ineficient.

Severitatea sancțiunii face ca nulitatea să-și extindă uneori efectele și asupra actelor de procedură următoare, dacă acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare. Drept urmare, nulitatea iradiază și către alte acte care se află în relație de dependență cu actul primar lovit de nulitate.

În fine, trebuie evocat și faptul că nulitatea compromite numai actul de procedură, iar nu și dreptul subiectiv, însă uneori o atare consecință se poate totuși produce în mod indirect.

Cu toate acestea, nulitatea unui act de procedură nu împiedică faptul ca acesta să producă alte efecte juridice decât cele care decurg din natura lui proprie, astfel că nuli-tatea nu atinge ceea ce nu este propriu respectivului act de procedură, generând activarea unor efecte derivate din diferitele manifestări de voință, declarații ori consta-tări pe care actul anulat le conține.

Nulitatea se configurează, așadar, ca o garanție și ca un remediu, în accepțiunea sa pozitivă, pentru toți participanții la proces, dar și ca o presiune și sancțiune, în accepțiunea sa negativă, pentru autorul actului.

Prof. univ. dr., judecător Evelina Oprina, Director RRDJ