Imobil acordat în compensare prin hotărâre judecătorească. Atribuirea terenului de către unitatea deținătoare unei alte persoane. Imposibilitatea executării obligației. Contravaloarea bunului înstrăinat. Determinarea cuantumului despăgubirii în raport cu

JURISPRUDENȚĂ COMENTATĂ ȘI ADNOTATĂ

Rezumat

Dreptul de proprietate, odată recunoscut în favoarea unei persoane, dă posibilitatea acesteia de a recurge la mijloace juridice de protecție, pentru a obține restituirea bunului de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept, inclusiv de a obține dreptul la despăgubiri dacă este cazul (art. 563 C. civ.). În măsura în care bunul nu se mai află în deținerea celui care îi incumba obligația restituirii – pentru că a pierit sau a fost înstrăinat – dreptul de proprietate se transformă în dezdăunări, așa cum rezultă din dispozițiile art. 566 alin. (1) C. civ, întrucât nimeni nu poate fi privat de proprietate fără a i se recunoaște îndreptățirea la despăgubiri echivalente.

Astfel, împrejurarea că, deși pârâta, în calitate de unitate deținătoare în temeiul Legii nr. 10/2001, a recunoscut dreptul reclamantului la măsura reparatorie a atribuirii bunului în compensare, la momentul la care s-a încercat executarea măsurii, s-a constatat imposibilitatea punerii în posesie întrucât terenul nu se mai afla în patrimoniul acesteia, ca urmare a dispunerii de același bun, în favoarea altor persoane, nu poate avea decât semnificația scoaterii imobilului din patrimoniul entității deținătoare, ceea ce din punct de vedere juridic este asimilabil înstrăinării la care se referă art. 566 alin. (1) C. civ., cu consecința, pentru cel care a nesocotit dreptul la proprietate al altei persoanei și a făcut, deci, imposibilă restituirea bunului, de a fi obligat la plata despăgubirilor corespun-zătoare.

În ceea ce privește determinarea cuantumului despăgubirilor, art. 566 alin. (1) C. civ. care dă expresie efectelor admiterii acțiunii în revendicare – prin restituirea în natură a bunului, respectiv, obligarea la despăgubiri în cazul pieirii sau înstrăinării acestuia –, are în vedere momentul restituirii bunului (efectul principal al admiterii unei astfel de acțiuni) întrucât, în situația imposibilității restituirii în natură, trebuie asigurată echivalența valorică prin calcularea dezdăunărilor raportat la aceeași dată. Faptul că nu se poate realiza reîntregirea patrimoniului titularului recunoscut al dreptului prin restituirea imobilului reprezintă temei pentru determinarea despăgubirilor apte să asigure, la același moment, valoarea de înlocuire a bunului.

Prin urmare, momentul care trebuie luat în considerare la stabilirea valorii despăgu-birilor datorate pentru imposibilitatea restituirii în natură a bunului este cel când a rămas irevocabilă hotărârea care a soluționat contestația împotriva dispoziției emise în temeiul legii speciale de reparație (și deci, măsura restituirii prin compensare putea fi executată), dată la care valoarea bunurilor atribuite se stabilea conform standardelor internaționale de evaluare prevăzute Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

– Codul civil: art. 563, 566