PROTECȚIA JURIDICĂ A DREPTULUI DE PROPRIETATE

Rezumat

PROTECȚIA JURIDICĂ A DREPTULUI
DE PROPRIETATE

Legal protection of property rights

Protecția juridică a dreptului de proprietate, ca drept subiectiv, presupune utilizarea unuia sau mai multor mijloace juridice de drept public și/sau privat, naționale și/sau internaționale, directe sau indirecte, pentru a se asigura fie apărarea dreptului de proprietate în cadrul raporturilor verticale, fie garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate în raporturile juridice orizontale[1].

La nivel național protecția juridică a dreptului de proprietate este asigurată, în primul rând, prin art. 44 din Constituția României republicată[2], în ce privește dreptul de proprietate privată, și art. 136 din Constituția României republicată[3], în ce privește dreptul de proprietate publică. Se observă că ambele texte constituționale fac referire la faptul că dreptul de proprietate este garantat și ocrotit de lege, respectivele noțiuni fiind folosite pentru a se asigura protecția juridică a dreptului de proprietate în raporturile pe verticală, adică în raporturile dintre titularii dreptului de proprietate și autoritățile publice, iar respectiva garantare și ocrotire este asigurată „printr‑un ansamblu de mijloace de drept public, interne și externe, care au ca finalitate împiedicarea sau înlăturarea încălcărilor acestor drepturi, săvârșite de autorități publice prin abuz de putere”[4].

În ce privește sfera de aplicare a prevederilor art. 44 din Constituție s‑a decis[5] că „principiul constituțional al garantării și ocrotirii proprietății private operează în condițiile dobândirii legale a dreptului de proprietate, nu și în cazul în care dreptul este dobândit prin încălcarea normelor imperative ale legilor în vigoare la data încheierii actelor juridice de înstrăinare, soluția judicioasă pentru această situație fiind cea a aplicării sancțiunii nulității actului juridic civil”. De asemenea, s‑a mai statuat[6] că „dispozițiile privind garantarea și ocrotirea proprietății se aplică numai titularilor dreptului de proprietate”.

La nivel infraconstituțional protecția juridică a dreptului de proprietate este asigurată atât prin mijloace juridice de privat, cât și prin mijloace de drept public. În ce privește prima categorie pot fi incluse următoarele[7]: a) mijloace juridice directe utilizate pentru apărarea drepturilor de proprietate (i.e. acțiunea în revendicare, acțiunea în grănițuire, acțiunea negatorie etc.); b)mijloace juridice indirecte (nespecifice) utilizate pentru apărarea dreptului de proprietate (i.e. acțiune personală formulată în temeiul unui contract prin care se urmărește restituirea unui bun, acțiunea în răspundere delictuală prin care se solicită repararea prejudiciului cauzat unui bun proprietate personală, acțiune având ca obiect o obligație de a nu face etc.) și c) acțiunile de carte funciară (i.e. acțiunea în prestație de carte funciară, acțiunea în justificare tabulară și acțiunea în rectificare).

În a doua categorie pot fi incluse, spre exemplu, acțiunile în contencios administrativ formulate împotriva actelor administrative prin care este afectat dreptul de proprietate, plângerile penale, excepția de neconstituționale etc.

La nivel internațional[8] protecția juridică a dreptului de proprietate este asigurată, în mod corespunzător, prin art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului^[9] și, respectiv, art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE)^[10].

În ceea ce privește modul de aplicare și interpretare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, s‑a statuat^[11] că „art. 1 din Protocolul nr. 1 conține trei norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat și are un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, care este menționată în a doua frază din același alineat, are în vedere lipsirea de proprietate și o supune anumitor condiții; în privința celei de‑a treia, consemnată în al doilea alineat, aceasta se referă, printre altele, la dreptul statului de a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general. (…) Cu toate acestea, nu este vorba de reguli lipsite de legătură între ele: a doua și a treia vizează exemple specifice de atingeri aduse dreptului de proprietate; prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima”.

De asemenea, s‑a decis^[12] de instanța europeană că „art. 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală (…). Principiul legalității presupune existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor (…). În plus, orice ingerință în folosința acestui drept trebuie să aibă un scop legitim. De asemenea, în cauzele care implică o obligație pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru lipsa de acțiune din partea statului. Atât o atingere adusă respectării bunurilor, cât și abținerea de la a acționa trebuie să păstreze un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului”.

În ce privește art. 17 CDFUE trebuie subliniat că domeniul de aplicare al cartei este definit la art. 51 alin. (1) din aceasta, potrivit căruia, în ceea ce privește acțiunea statelor membre, dispozițiile cartei li se adresează acestora numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. În acest sens s‑a decis[13] că drepturile fundamentale garantate de cartă au vocația să fie aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii și trebuie, astfel, să fie respectate în special atunci când o reglementare națională intră în domeniul de aplicare al acestui drept”. De asemenea, s‑a mai statuat[14] că „este necesar totuși ca, în domeniul în cauză, dreptul Uniunii să impună obligații specifice statelor membre în raport cu situația în discuție în litigiul principal”. În ce privește sfera de reglementare a art. 17 alin. (1) CDFUE s‑a decis[15] că „protecția conferită de această dispoziție are ca obiect drepturi care au o valoare patrimonială din care rezultă, având în vedere ordinea juridică, o poziție juridică deja stabilită care permite o exercitare autonomă a acestor drepturi de către și în beneficiul titularului lor”.

În ce privește raportul dintre prevederile dreptului Uniunii Europene și prevederile legale naționale[16] trebuie arătat că s‑a decis[17] că „în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, nu se poate admite ca normele de drept național, fie ele chiar de natură constituțională, să aducă atingere unității și eficacității dreptului Uniunii”. De asemenea, instanța europeană a mai arătat[18] că „dreptul Uniunii nu cunoaște un principiu general de drept potrivit căruia o normă în vigoare de drept al Uniunii nu poate fi aplicată de o autoritate națională în cazul în care această normă prezintă, pentru persoana interesată, o rigoare pe care legiuitorul Uniunii ar fi urmărit în mod vădit să o evite dacă ar fi avut în vedere acel caz în momentul adoptării normei”.

Dr. Viorel TERZEA

Judecător Curtea de Apel Pitești

[1] A se vedea și V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. 4, Ed. C.H. Beck, București, 2021, nr. 343 și urm., p. 467 și urm.

[2] Pentru detalii, a se vedea Fl. Baias, C. Zamșa, Comentariu la art. 44 din Constituție, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), „Constituția României, Comentariu pe articole”, ed. 3, Ed. C.H. Beck, 2022,
pp. 364‑396; C. Jora, Comentariu la art. 44 din Constituție, în C. Ionescu, C.A. Dumitrescu (coord.), „Constituția României. Comentarii și explicații”, Ed. C.H. Beck, București, 2017, pp. 506‑554.

[3] Pentru detalii a se vedea Fl. Baias, C. Zamșa, Comentariu la art. 136 din Constituție, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), „Constituția României. Comentariu pe articole”, cit. supra, pp. 1201‑1221;
C. Jora, Comentariu la art. 136 din Constituție, în C. Ionescu, C.A. Dumitrescu (coord.), „Constituția României. Comentarii și explicații”, cit. supra, pp. 1391‑1424.

[4] V. Stoica, op. cit., nr. 343, p. 467.

[5] CCR, dec. nr. 467/2005, M. Of. nr. 913 din 12 octombrie 2005.

[6] CCR, dec. nr. 23/2009, M. Of. nr. 49 din 27 ianuarie 2009.

[7] Pentru analiza tipologiei mijloacelor juridice de drept privat pentru apărarea drepturilor reale în general, a se vedea, spre exemplu, V. Stoica, op. cit., nr. 344, pp. 468‑469; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, ed. a 4‑a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2020, nr. 339,
p. 342. A se vedea și V. Stoica, Dreptul material la acțiune în materia drepturilor reale principale, în RRDP nr. 4/2018, p. 15 și urm.

[8] Pentru o analiză a efectului direct al tratelor privind drepturile omului, a se vedea, spre exemplu, V. Constantin, R. Bercea, Condiție internă sau confirmare internă a efectului direct al tratatelor privind drepturile omului? (O discuție în legătură cu aplicarea art. 4 și art. 5 din Codul civil), în RRDP nr. 3‑4/2021, p. 105 și urm.

[9] Ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 1994. Pentru analiza acestei norme convenționale, a se vedea: C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a 2‑a, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 1641 și urm.; H. O'Boyle & Warbrick, Law of the European Convention on Human Rights, Oxford University Press, 2014, p. 862 și urm.; B. Rainey, E. Wicks, C. Ovey, The European Convention on Human Rights, 7^th edition, Oxford University Press, 2017, p. 547 și urm.; W.A. Schabas, The European Convention on Human Rights. A Commentary, Oxford University Press, 2017, p. 958 și urm. A se vedea și C. Munteanu, Considerații privind protecția proprietății și întinderea limitelor acesteia în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în Acta Universitatis Lucian Blaga – Iurisprudentia nr. 1/2012, p. 19 și urm.; C. Bîrsan, Protecția dreptului de proprietate: dezvoltări recente în jurisprudența curții europene a drepturilor omului, în RRDP nr. 1/2015, p. 28 și urm.; O. Racoviceanu, A. Stoica, Protecția proprietății în lumina dreptului la un proces echitabil, în Revista Ars Aequi nr. 1/2019, p. 14 și urm.; S. Praduroux, Property and Expropriation: Two Concepts Revisited in the Light of the Case Law of the European Court of Human Rights and the European Court of Justice, în European Property Law Journal, vol. 8, nr. 2/2019, p. 172 și urm.

[10] Pentru analiza detaliată a art. 17 CDFUE, a se vedea M. Kellerbauer, M. Klamert, J. Tomkin (ed.), The EU Treaties and the Charter of Fundamental Rights: A Commentary, Oxford University Press, 2019, p. 2149 și urm.; F. Wollenschläger, în S. Peers, T. Hervey, J. Kenner, A. Ward (ed.), The EU Charter of Fundamental Rights. A Commentary, second edition, Hart Publishing, 2021, p. 490 și urm.

[11] CEDO, s. a III‑a, dec. de inadmisibilitate din 31 mai 2011, Cernea c. României, cererea
nr. 10307/04, disponibilă la http://ier.gov.ro/wp‑content/uploads/2021/04/Cernea‑si‑altii‑impotriva-Romaniei.pdf.

[12] CEDO, s. a III‑a, hotărârea din 25 septembrie 2012, Arhiepiscopia Romano‑Catolică Alba Iulia c. României, cererea nr. 33003/03, publicată în M. Of. nr. 200 din 9 aprilie 2013.

[13] CJUE, hotărârea din 21 mai 2019, Comisia c. Ungaria, C‑235/17, EU:C:2019:432, pct. 63 și jurisprudența citată, www.curia.europa.eu.

[14] CJUE, hotărârea din 10 iulie 2014, Julián Hernández și alții, C‑198/13, EU:C:2014:2055, pct. 35, www.curia.europa.eu.

[15] CJUE, hotărârea din 22 ianuarie 2013, Sky Österreich, C‑283/11, EU:C:2013:28, pct. 34, www.curia.europa.eu.

[16] Asupra acestei probleme de drept a se vedea și studiile publicate în V. Stoica (coord.), CJUE și CCR. Identități în dialog, Ed. Universul Juridic, București, 2022, passim.

[17] CJUE, hotărârea din 17 decembrie 1970, Internationale Handelsgesellschaft, C‑11/70, EU:C:1970:114, pct. 3; Hotărârea din 13 decembrie 1979, Hauer, 44/79, EU:C:1979:290, pct. 14, precum și Hotărârea din 15 ianuarie 2013, Križan și alții, C‑416/10, EU:C:2013:8, pct. 70, www. curia.europa.eu.

[18] Hotărârea din 26 octombrie 2006, Koninklijke Coöperatie Cosun, C‑248/04, EU:C:2006:666,
pct. 63 și jurisprudența citată.