Malpraxis medical. Răspunderea civilă contractuală a medicului şi a instituţiei medicale din alt stat al U.E. Raport juridic cu element de extraneitate. Inadmisibilitate pentru necompetenţa instanţelor româneşti.

JURISPRUDENȚĂ COMENTATĂ ŞI ADNOTATĂ

Rezumat

Dispoziţiile art. 1.065 C. pr. civ. prevăd că dispoziţiile Cărţii a VII-a C. pr. civ. se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate în măsura în care prin tratate internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale, nu se prevede altfel.

Rezultă deci că, atunci când se pune problema judecării unei cauze cu element de extraneitate, în care sunt implicate legislaţiile şi instanţele a două ţări aflate în spaţiul comunicat, ca în situaţia în speţă, se vor aplica cu prioritate normele internaţionale din dreptul Uniunii Europene în stabilirea competenţei.

Pentru a stabili competenţa, Curtea are obligaţia de a fixa în prealabil natura juridică a litigiului, mai precis dacă aceasta se fundamentează, potrivit petitului cererii pe o răspundere contractuală sau delictuală. Această distincţie este esenţială şi obligatorie, pe de o parte pentru identificarea corectă a normei comunitare ce reglementează compe-tenţa, dar şi pentru motivul că cele două forme de răspundere sunt distincte şi se exclud reciproc, iar existenţa răspunderii contractuale, care este prioritară, exclude existenţa răspunderii delictuale.

Potrivit art. 7 pct. 1 lit. a) şi b) din Regulamentul UE nr. 1215/2012, competenţa de soluţionare a litigiului revine instanţelor de la locul de executare a obligaţiei contractuale unde au fost sau trebuiau prestate serviciile medicale contractate şi care se situează într-un alt stat membru.

Nu se pune problema aplicării în speţă a dispoziţiilor ce guvernează competenţa judiciară în materia asigurărilor din Secţiunea 3 din Regulament, în speţă reclamanta neinvocând şi nedovedind că ar avea încheiat un contract de asigurare medicală în statul membru străin.

Cât priveşte prorogarea de competenţă, ea poate interveni doar în condiţiile unei convenţii intervenite între părţi, aşa cum prevede art. 25 din Regulament.

De asemenea, chiar dacă în speţă nu se poate discuta de o competenţă exclusivă regle-mentată expres de art. 24 din Regulament, sunt aplicabile dispoziţiilor art. 26 penultima teză din Regulament, deoarece pârâtul a contestat expres competenţa instanţei din alt stat membru, depunând întâmpinare în acest sens în faţa instanţei de fond. Din aceste motive nu suntem în situaţia în care el s-a prezentat şi a acceptat competenţa unei instanţe străine din alt stat membru, ipoteza unei competenţe alternative fiind exclusă.

– Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială: art. 1 alin. (1), art. 4, art. 7 pct. 1 lit. a) şi b) şi art. 11 lit. b)

– Regulamentului (CE) nr. 593/2008: art. 4 alin. (1) lit. b)

– Codul de procedură civilă: art. 130 alin. (1), art. 132 alin. (4), art. 1.065, art. 1.070-1.072 şi art. 1.342 alin. (4)