Recurs. Rolul activ al instanței de judecată versus obligațiile părților de a propune probe. Dovada acceptării succesiunii. Aplicabilitatea prezumției de liberalitate prevăzută de art. 845 C. civ. 1864 versus dovada caracterului simulat al contractului

DREPT CIVIL ȘI DREPT PROCESUAL CIVIL

Rezumat

Lipsa solicitării și administrării probatoriilor utile cu privire la problema de drept, constând în neacceptarea succesiunii, invocată din momentul declanșării litigiului, este culpa recurentului, care nu a înțeles să își formuleze apărările necesare și să își administreze probatorii. Nu se poate imputa instanței de judecată lipsa rolului activ pentru faptul că nu a pus în discuția părților necesitatea administrării unor probatorii pe aspectul acceptării succesiuni, deoarece procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, partea fiind cea care trebuie să depună diligențe pentru dovedirea temeiniciei afirmațiilor sale. Partea ar fi trebuit să fie diligentă și să completeze probatoriul administrat în fața instanței de apel prin proba testimonială, constând în audierea unor persoane ca martori pentru a proba veridicitatea afirmațiilor sale. În schimb, nu a solicitat instanței de apel încuviințarea altor mijloace probatorii pentru dovedirea acceptării succesiunii, iar, în fața instanței de recurs, nu s-au indicat în mod expres probatoriile, care nu au fost avute în vedere de către instanța de apel și care ar fi justificat calitatea sa de moștenitor acceptant. În ceea ce privește susținerea că nu s-a dovedit existența actului secret pentru a se invoca simulația contractului de vânzare-cumpărare, se arată că nu era necesar să se probeze existența vreunui înscris secret, având în vedere că, în această materie, a fost consacrată prezumția de liberalitate de către legiuitor. Astfel, cel care invocă această prezumție de liberalitate trebuie să probeze: existența unui contract cu titlu oneros cu rezerva unui drept de uzufruct în sarcina înstrăinătorului, precum și calitatea părților care încheie actul cu titlu oneros, respectiv calitatea vânzătorului de părinte și calitatea cumpărătorului de moștenitor rezervatar. Aplicabilitatea prezumției relative ar fi putut fi combătură cu orice mijloc de probă, însă recurentul nu a administrat niciun mijloc de probă pentru a combate prezumția relativă instituită de legiuitor. 

– Codul civil 1864: art. 845, art. 689 și art. 700