Rămânerea cauzei în nelucrare. Condiţii pentru a opera perimarea cererii

DREPTUL AFACERILOR/ASPECTE DE DREPT PROCESUAL

Rezumat

Fiind o sancţiune procesuală care tinde să lipsească de efecte actul de sesizare al instanţei, datorită conduitei procesuale neglijente şi lipsită de stăruinţă a părţii care a învestit instanţa, perimarea poate interveni de drept numai în ipoteza în care partea se află într-o incontes-tabilă culpă procesuală, manifestată printr-o pasivitate neîndoielnică şi nescuzabilă.

Nu se poate concluziona că judecata apelului a rămas în nelucrare din motive imputabile apelantului, atâta vreme cât acesta nu se putea aştepta în mod rezonabil ca, în urma unei cereri de amânare motivată pe imposibilitatea de prezentare pentru caz de boală, instanţa să suspende judecata pentru lipsa nejustificată a părţilor la termen, fără a comunica ulterior încheierea părţilor pentru a le încunoştinţa despre măsura luată. Chiar dacă necomunicarea încheierii de suspendare nu reprezintă în sine o cauză care să genereze neînceperea curgerii termenului de perimare, această neglijenţă a instanţei, coroborată cu faptul că suspendarea s-a dispus, deşi partea a dovedit că insistă în judecarea cererii sale, conduc la concluzia că rămânerea în nelucrare a dosarului nu poate fi imputată exclusiv părţii apelante, pentru a fi sancţionată cu perimarea cererii sale.

În absenţa stabilirii în mod neechivoc şi incontestabil a unei culpe exclusive a părţii, în ceea ce a reprezentat „rămânerea în nelucrare” a dosarului, mai ales a unei părţi lipsită de asistenţă calificată din punct de vedere juridic, nu se poate conchide asupra întrunirii cumulative a cerinţelor prevăzute de lege pentru intervenirea de drept a sancţiunii perimării.

– Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: art. 416