Interviu cu prof. univ. dr. Valerian Cioclei, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti

Rezumat

Evelina Oprina: Vă mulţumesc, stimate domnule Profesor, pentru că aţi acceptat să acordaţi un interviu pentru cititorii Revistei Române de Jurisprudenţă, revistă care în anul 2022 este dedicată memoriei profesorului univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu.

Evelina Oprina: Ca un colaborator apropiat şi coleg al Profesorului Viorel Mihai Ciobanu, care este cea mai puternică impresie pe care o păstraţi şi astăzi despre Profesor?

Valerian Cioclei: Vă mulţumesc, la rândul meu, pentru invitaţie; este o deosebită onoare pentru mine să pot exprima câteva gânduri cu privire la un mare Om şi Profesor, de care mă leagă multe amintiri frumoase. Înainte să am privilegiul de a-i fi coleg şi colaborator, am avut şansa de a-i fi student, iar impresia cea mai puternică pe care o păstrez despre Profesor s-a conturat în anii studenţiei mele şi s-a consolidat după revenirea mea în Facultate, în calitate de cadru didactic. Această puternică impresie poate fi cuprinsă într-un singur cuvânt: Prestanţă. Şi folosesc acest termen, exact în semnificaţia pe care o găsim în dicţionar: ţinută, înfăţişare, atitudine demnă, impunătoare şi, în acelaşi timp, plăcută. Această atitudine îl caracteriza pe Profesor în orice împrejurare: la catedra amfiteatrului în faţa studenţilor, la masa Consiliului profesoral în prezenţa colegilor, în mersul lui domol pe culoarele Facultăţii, la întâlnirile cu mari personalităţi culturale sau politice (am fost prezent la câteva), dar şi la o petrecere între prieteni, cu un pahar în mână, ascultând: Ană, zorile se varsă... Da, Profesorul emana tot timpul Prestanţă.

Evelina Oprina: Aţi făcut echipă cu Profesorul Viorel Mihai Ciobanu în conducerea Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti. Cum a fost colaborarea cu Profesorul atât din perspectiva profesională, cât şi din cea umană?

Valerian Cioclei: Toţi cei care l-au cunoscut suficient de bine pe Profesor vă vor spune, ca şi mine, că era un suflet mare şi un profesionist desăvârşit. Sunt tentat, dacă îmi

este îngăduit, să „împletesc” cele două perspective, prin raportare la o altă trăsătură definitorie, în opinia mea, pentru Profesor. Este vorba despre devotamentul puternic şi necondiţionat pentru Facultatea noastră. Poate „sună a clişeu” dar eu chiar cred că, lăsând la o parte viaţa privată, Profesorul a trăit pentru Facultate, de la primul Curs audiat în calitate de student, până la ultimul Curs susţinut în calitate de profesor. Imediat după absolvire (în anul 1973) a devenit cadru didactic şi a început „lucrarea” sa de a „şlefui” generaţii după generaţii de studenţi. A fost prodecan al Facultăţii într-o perioadă tulbure (1990-1992) când, alături de Decanul de atunci, Profesorul Corneliu Bîrsan, s-a luptat pentru păstrarea unităţii comunităţii noastre academice, al cărei echilibru fusese tulburat de evenimentele post-decembriste. Nici în perioada în care a fost judecător la Curtea Constituţională (1992-1998), Profesorul nu a încetat să-şi manifeste preocuparea pentru bunul mers al Facultăţii. Nu venea doar la Cursuri ci, îl întâlneam frecvent în biroul Decanului Bîrsan (din a cărui echipă am făcut şi eu parte la un moment dat) unde aveau loc lungi discuţii despre rezolvarea unor probleme legate de Facultate. Evident, devotamentul Profesorului pentru Facultate s-a manifestat pe deplin în cei zece ani de decanat (1998-2008), când am avut şansa să îi fiu alături, ani în care s-au demarat şi concretizat o serie de acţiuni benefice pentru comunitatea noastră academică, ale căror roade se văd şi azi (reformarea planurilor de învăţământ, întărirea cooperării internaţionale, renovarea unor părţi importante ale clădirii Palatului Facultăţii, recuperarea şi fructificarea în folosul studenţilor a moştenirii Stoicescu etc.). În final, revenind la întrebare, aş spune că, să faci parte din echipa unei astfel de personalităţi, care îşi pune toate calităţile umane şi profesionale în slujba Facultăţii, este o „poveste frumoasă” care te „îmbogăţeşte”. Pe scurt, din punctul meu de vedere, a fost o colaborare extraordinară, din care am avut multe de învăţat.

Evelina Oprina: Cum era Profesorul Ciobanu în relaţia cu studenţii şi cu doctoranzii, cum era perceput de către aceştia?

Valerian Cioclei: Îmi aduc aminte că, student fiind, în anul IV, Profesorul era Decanul nostru de An, iar implicarea sa, ca mentor, era totală. Dincolo de procedura civilă, de sfaturile utile privind alegerea carierei juridice, de sprijinul în rezolvarea unor probleme administrative, nu ezita să meargă alături de noi la petreceri, dar nici să ne „vâneze” în bufetul Facultăţii, când aveam tendinţa să „prelungim” pauzele. Am glumit pe seama acelor „raiduri” într-o parodie după celebra poezie a lui Ştefan Augustin Doinaş, „Mistreţul cu colţi de argint”. Am recitat poezia-parodie deghizat în Profesor (mi-am pus ochelari şi o mustaţă falsă – profesorul nu avea barbă pe atunci, doar mustaţă) pe scena Aulei-Magna, într-un spectacol gen „brigadă”, cum se făceau pe vremea aceea, pentru a marca terminarea facultăţii, care se apropia. Am prezentat astfel de mici „şarje” amicale pentru toate cadrele didactice din acel an. Spre deosebire de unii dintre colegii săi, care nu au „înghiţit” prea uşor glumele noastre, Profesorul s-a amuzat copios, ne-a felicitat şi a mers împreună cu noi, studenţi şi studente, după spectacol, la „o bere”, care s-a „prelungit” până spre dimineaţă. Ani buni după spectacolul cu pricina, după ce am revenit în Facultate, dorind să afle veşti despre Profesor, foştii mei colegi de an mă întrebau: Ce mai face „Mistreţul”?. Aşa îi rămăsese numele „de alint” în generaţia noastră şi, bineînţeles, a ştiut acest lucru din perioada în care eram încă studenţi. Acesta era „pe vremea mea” Profesorul în relaţia sa cu studenţii şi, prin felul lui de a fi, se făcea respectat şi iubit de aceştia. Cu timpul, în Facultatea noastră, relaţia profesor-student a devenit, la modul general, una mai puţin personală. A fost o evoluţie obiectivă, generată în primul rând de creşterea numărului de studenţi. De la o sută de studenţi în an, câţi am fost în generaţia mea, s-a ajuns la circa şase sute de studenţi într-un an de studiu (la învăţământ cu frecvenţă). În acest context este evident că interacţiunea directă profesor student a avut de suferit. Chiar în aceste împrejurări, deşi nu a putut fi apropiat de fiecare student în parte, Profesorul a ştiut să rămână apropiat de toţi studenţii. Îmi amintesc cu nostalgie de festivităţile de Deschidere a Anului Universitar sau de cele de Absolvire, când Profesorul lua cuvântul de la prezidiul Aulei Magna. La prima vorbă rostită de el, tăcerea respectului se aşeza peste sală pentru că, precum un părinte preocupat de educaţia copiilor săi, ştia să-i laude şi să-i încurajeze pe studenţi, dar ştia, atunci când era cazul, să spună cu blândeţe şi „o vorbă de dojană”. Profesorul era alături de studenţi şi în afara Facultăţii, în momentele lor de sărbătoare, cum erau, spre exemplu, Balul bobocilor şi Balul absolvenţilor, fiind mereu preocupat de bunul mers al acestor evenimente, preocupare pe care studenţii o ştiau şi o apreciau. Da, am convingerea că Profesorul a fost respectat şi îndrăgit de studenţi, cu atât mai mult de cei care au avut şansa să îl cunoască mai îndeaproape, fie ca reprezentanţi ai studenţilor în diferite structuri, fie pentru că au redactat sub coordonarea lui lucrări de licenţă, de disertaţie sau de doctorat. 

Evelina Oprina: Sunteţi profesor universitar, avocat şi autor a numeroase lucrări de specialitate juridică în domeniul dreptului penal şi criminologiei. Aţi deţinut şi aţi exercitat o serie de alte funcţii, activităţi şi responsabilităţi juridice importante. Aveţi foarte multe contacte în lumea juridică. Cum percepeţi dumneavoastră că se raportează astăzi lumea juridică la activitatea ştiinţifică, profesională a Profesorului Viorel Mihai Ciobanu?

Valerian Cioclei: „Lucrarea” Profesorului este, inevitabil, continuată de toţi cei pe care i-a format de-a lungul carierei sale. Mă gândesc în primul rând la cei pe care i-a îndrumat ca studenţi şi ca doctoranzi, după care le-a călăuzit primii paşi în lumea universitară. Unii dintre aceştia sunt acum cadre didactice de prestigiu, fie în Facultatea noastră, fie în alte Facultăţi de Drept, din Bucureşti sau din ţară. Mulţi dintre ei, dacă nu toţi, sunt în acelaşi timp, şi reputaţi practicieni, având privilegiul de a perpetua „învăţăturile” Profesorului, atât din perspectivă doctrinară cât şi din punct de vedere practic. Mă gândesc apoi la toţi cei care i-au fost studenţi şi care, în prezent, îşi desfăşoară activitatea în diferite profesii juridice, sau în alte domenii, în care, într-un fel sau altul, îşi utilizează cunoştinţele din domeniul dreptului. Şi nu am aici în vedere strict procedura civilă, în care Profesorul excela, ci mă refer la viziunea lui complexă asupra fenomenului juridic, în general, pe care a reuşit să o transmită multor generaţii de viitori jurişti. Am scris de curând, într-un articol destinat memoriei Profesorului, despre faptul că reputaţia acestuia, de excepţional procedurist, este doar partea cea mai vizibilă a unui jurist de excepţie, subliniind că: „În realitate, acesta a avut o viziune complexă şi completă asupra fenomenului juridic. Dintr-o astfel de perspectivă trebuie înţeleasă şi contribuţia Profesorului la desluşirea unor chestiuni disputate, din materia Dreptului Constituţional. Evident, pe lângă o pregătire teoretică multidisciplinară, competenţa Profesorului în materie constituţională a fost „alimentată” şi de experienţa practică dobândită în domeniu, ca judecător al primei Curţi Constituţionale. Competenţa „constituţionalistă” de care aminteam mai sus este perfect reflectată într-un studiu cu titlul: „Propuneri tehnice pentru revizuirea Constituţiei României” publicat la data de 7 martie 2013. În prima notă de subsol a articolului se specifică faptul că textul reprezintă conţinutului unei scrisori adresate Preşedintelui Senatului României care, la acea dată, era, în acelaşi timp, Preşedintele Comisiei de revizuire a Constituţiei1. Fac această precizare deoarece, dincolo de valenţa doctrinară a articolului, maniera de a se adresa direct unui „for competent” denotă implicarea civică, dorinţa Profesorului de a schimba în bine o stare de fapt din „viaţa reală”. Studiul cuprinde 45 de propuneri de modificare, în ordinea textelor constituţionale; pentru a fi sesizate mai uşor, propunerile sunt marcate cu italice şi pentru fiecare în parte există o justificare. În opinia mea, de nespecialist, toate propunerile sunt pertinente şi ar trebui să-şi găsească locul într-o viitoare revizuire a Constituţiei, deoarece, în esenţă, vizează o mai bună funcţionare a instituţiilor statului, întărirea democraţiei şi protejarea suplimentară a drepturilor şi libertăţilor fundamentale”. Rezumând, într-un răspuns mai direct, cred că lumea juridică de azi, de care aţi amintit, este inevitabil „marcată” în sens pozitiv, de activitatea ştiinţifică şi profesională a Profesorului. Mai rămâne ca această lume juridică să fie capabilă să convingă factorul politic, decizional, că sunt necesare unele „ajustări legislative”, inclusiv de nivel constituţional, cum arătam mai sus, pe care Profesorul le-a argumentat în mod remarcabil.

Evelina Oprina: Uniunea Juriştilor din România decernează anual Premiile Ştiinţifice ale Uniunii Juriştilor din România, ale Revistei „DREPTUL” şi ale Societăţii Titu Maiorescu, unul dintre premii purtând numele Profesorului Viorel Mihai Ciobanu. De asemenea, societatea de avocatură Zamfirescu Racoţi Vasile & Partners a ales să omagieze personalitatea Profesorului Viorel Mihai Ciobanu prin organizarea anuală a unei competiţii intitulată „Premiile de excelenţă Viorel Mihai Ciobanu” adresată studenţilor din cadrul Universităţii Bucureşti, Facultatea de Drept, aflaţi în anul IV de studiu.

Sunt câteva demersuri lăudabile, însă nu credeţi că lumea juridică, academică, publicistică ar trebui să fie mult mai preocupată de păstrarea memoriei şi omagierea personalităţii marilor Profesori de drept ai acestei ţări, formatori de generaţii întregi de studenţi şi de opinii juridice în domeniile lor de activitate?

Valerian Cioclei: Iniţiativele de care aţi amintit sunt într-adevăr lăudabile. La acestea aş mai putea adăuga faptul că Facultatea noastră pregăteşte un Volum omagial în onoarea Profesorului, la care, cum am anticipat mai sus, am contribuit şi eu cu un articol. Demersul Revistei române de jurisprudenţă, în cadrul căruia are loc acest interviu, este la rândul lui extrem de important. În acest context, aş spune că perpetuarea memoriei Profesorului Ciobanu se află într-o direcţie pozitivă. Dacă ar fi să mă refer strict la comunitatea academică a Facultăţii noastre, pot spune că există o preocupare constantă de a-i omagia pe profesorii noştri. Se realizează volume „in honorem” la împlinirea unor vârste „rotunde”, la care se adaugă de ceva vreme portrete omagiale (o schiţă este oferită profesorului, iar varianta în ulei este expusă în Facultate), există o galerie cu portrete ale Decanilor Facultăţii de la începuturile ei şi până în zilele noastre etc. Fireşte, dacă este să punem în balanţă ce ne-au oferit marii profesori de drept ai acestei ţări nouă, cu ce oferim noi pentru păstrarea memoriei şi omagierea lor, dezechilibrul este evident. Dar, simplul fapt că îmi puneţi o astfel de întrebare, că discutăm această problemă, cred eu că este un semn bun...

Evelina Oprina: Profesorul Viorel Mihai Ciobanu era şi un foarte fin şi atent observator al vieţii academice, juridice, ştiinţifice şi chiar politice. Care credeţi că ar fi fost mesajul Profesorului astăzi pentru decidenţii lumii juridice?

Valerian Cioclei: Cred că le-ar fi cerut mai multă „muzică” şi mai puţin „zgomot”. Pentru partea de muzică i-ar fi trimis la sensul figurat al noţiunii de simfonie, iar pentru partea de „zgomot” (în justiţie) i-ar fi trimis la cartea lui Daniel Kahneman: „Noise. Un defect al judecăţii umane”.

Evelina Oprina: Ce ar trebui să înţeleagă viitorii jurişti din opera şi activitatea Profesorului Viorel Mihai Ciobanu?

Valerian Cioclei: Nu ştiu alţii cum sunt (vorba lui Creangă), dar eu am înţeles, din exemplul Profesorului, că Dreptul înseamnă foarte multă „carte”, dar şi foarte multă pasiune. Pentru a folosi un cuvânt care este în mod tragic „la modă”, dacă nu eşti contaminat de „virusul dreptului”, poţi „duce o viaţă de jurist”, dar ea va fi searbădă.

Evelina Oprina: Vă rog să transmiteţi un mesaj pentru cititorii Revistei române de jurisprudenţă.

Valerian Cioclei: Sub impresia evenimentelor din ultima vreme aş spune că: „a trebuit” să apară o pandemie, pentru a conştientiza cât de importantă este sănătatea noastră şi a celor din jur; a „trebuit” să vină un război la graniţele ţării, pentru a conştientiza cât de importantă este pacea noastră şi a celor din jur; haideţi să conştientizăm cât este de important să continuăm să citim „scrieri” de calitate, înainte ca acestea să devină o amintire. Fără cititori de calitate, nu există „scrieri” de calitate.

Evelina Oprina: Vă mulţumesc, domnule Profesor Valerian Cioclei, pentru că aţi stat de vorbă cu mine şi aţi avut disponibilitatea de a împărtăşi cu cititorii Revistei române de jurisprudenţă gândurile, aprecierile şi amintirile legate de personalitatea Profesorului Viorel Mihai Ciobanu.