Să fii chiar şi atunci când nu mai eşti” - Interviu cu prof. univ. dr. Claudia Ana Moarcăş, Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti

Rezumat

Evelina Oprina: Vă mulţumesc, stimată doamnă Profesor, pentru deschiderea şi bucuria cu care aţi acceptat să acordaţi un interviu pentru cititorii Revistei române de jurisprudenţă, revistă care în anul 2022 este dedicată memoriei Profesorului univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu.

Ca o apropiată colaboratoare a Profesorului Viorel Mihai Ciobanu, care este cea mai vie impresie pe care o păstraţi şi astăzi despre personalitatea acestuia?

Claudia Ana Moarcăş: Înainte de a vă răspunde la întrebare, permiteţi-mi să îi salut pe cititorii Revistei Române de Jurisprudenţă, să vă felicit pentru iniţiativă şi să vă mulţumesc pentru ocazia pe care mi-o oferiţi – în calitate de debitor – de a îmi „revendica” o obligaţie reală, naturală, pozitivă şi determinată „de a da” şi „de a face”, izvorâtă dintr-un act, şi, mai ales, un fapt juridic, fără pretenţia de a produce efecte juridice. Convenţia care a generat această obligaţie o reprezintă cinstirea memoriei celui care a fost pentru mine Profesorul, Decanul şi Omul Viorel Mihaiu Ciobanu.

Născut sub semnul Săgetătorului, în Huedin, o localitate mică, dar minunată din judeţul Cluj, m-a îndrumat în adevărata şcoală a vieţii cu blândeţe, cunoaştere şi iubire. Totul a început cu seminarele de drept procesual civil din semestrul I anul patru, titular de curs fiind prof. univ. dr. Savelly Zilberstein, urmate de cursurile de procedură civilă din semestrul II. În perioada în care a fost Decan al Facultăţii, am avut privilegiul unic să lucrez direct cu dânsul şi am încercat să dezvoltăm un real spirit al dreptăţii şi o şcoală de drept autentică. Toate acestea m-au determinat să îl admir, mai întâi, apoi să îl îndrăgesc şi să sfârşesc iubindu-l necondiţionat şi neîncetat. 

Într-o frază care să exprime esenţa celor înfăptuite de Profesor aş spune SĂ FII chiar şi atunci când nu mai eşti. Este nu doar impresia, amintirea, ci realitatea vie pe care şi dumneavoastră o confirmaţi prin acest demers.

Evelina Oprina: Ştiu că Profesorul vă aprecia în mod deosebit şi se sfătuia cu dumneavoastră în diverse chestiuni juridice. Era Profesorul impunător, greu de convins, inflexibil sau dimpotrivă era deschis, ascultător al părerilor şi gândurilor altora?

Claudia Ana Moarcăş: Am să vă rog să consimţiţi la mărturisirea ce urmează să vi-o fac, şi să o primiţi sub aceste condiţii speciale pe care mi le-a sădit şi cultivat în suflet şi în cuget: eu sunt singura responsabilă pentru atitudinea mea, care îmi influenţează şi determină acţiunile; să doresc să pot a-i schimba pe cei din jurul meu doar influenţându-i spre cunoaştere, cinste, demnitate şi respect; iubirea este cea mai puternică armă de partea binelui.

În faţa dumneavoastră astăzi voi mărturisi pentru prima dată ce a însemnat pentru mine profesorul universitar dr. Viorel Mihaiu Ciobanu, cu speranţa că cei care ne vor citi vor urma învăţăturile de care am avut parte şi pe care am datoria morală să le transmit mai departe: un profesor dedicat – aşa cum a fost omul despre care vorbim – are dorul intern de a împărtăşi şi altora, de a nu ţine sub obroc făclia cunoştinţelor şi roadelor adunate, ci de a o pune pe masă astfel încât şcoala să rămână mereu pământ roditor. Un profesor adevărat răspândeşte seminţele cunoaşterii în cugetele celorlalţi, luminează sufletul tinerilor şi le călăuzeşte paşii în cel mai adânc întuneric al oricăror vremuri, pe calea devenirii lor, întărindu-le caracterul, sporindu-le identitatea, ţinându-i mereu treji, conştienţi de rădăcinile lor pentru că lumina dezvăluie imaginea adevărată a realităţii.

Profesorul Ciobanu a întruchipat profesorul adevărat care ne îndemna prin cuvinte să iubim credinţa, valorile, cultura, libertatea, izvorâte din conştiinţa sa ardeleană profundă. Un profesionist desăvârşit, iubitor de neam şi patrie, cunoscător al tainei omului era inflexibil, exigent şi de neînduplecat în faţa minciunii, a nedreptăţii, a distrugerii şi imposturii. Era de o sensibilitate pe măsura staturii sale impunătoare şi avea o calitate pe care nu am mai întâlnit-o în Facultate de la dispariţia sa: unea oamenii în jurul valorilor, culturii şi adevărului pentru a construi împreună.

Ceea ce am învăţat de la Profesorul Ciobanu m-a determinat să-mi fac legăminte cu mine însămi:

Să fiu mereu un mesager al adevărului şi al iubirii; să nu mă trădez niciodată, nici pe mine, nici pe ceilalţi; să nu uit că nimeni nu este perfect; să pun întrebări pentru a nu clădi pe presupuneri şi fiu clară şi cât mai precisă pentru că acestea îţi oferă imunitate în interacţiunea cu tine însuţi şi cu alţii în faţa atacurilor nedrepte; să am propria voce a cunoaşterii şi convingerea că nici una dintre realităţile virtuale nu constituie adevăruri; să adun şi să dăruiesc tot ce găsesc mai bun în cunoaştere pentru că nimeni nu se naşte învăţat şi este singurul lucru pe care îl pot face cât timp sunt vie, pentru că mă schimb tot timpul, iar ce ai mai bun se schimbă, de asemenea, de la un moment la altul; să fiu sceptică cumpătată şi să învăţ să ascult şi să pun credinţa în mine responsabilă pentru ceea ce spun, nu pentru ceea ce înţeleg ceilalţi; să fiu conştientă mereu de puterea gândului, a vieţii şi iubirii.

Toate legămintele acestea sunt clădite pe ceea ce pot defini drept trăsăturile celui pe care îl comemorăm astăzi – cu recunoştinţă, preţuire, respect şi mulţumire – un cercetător asiduu, o personalitate strălucită a învăţământului superior juridic; mai mult, cel mai înzestrat OM, desăvârşit, înţelept şi riguros PROFESOR, care mi-a format gândirea juridică, mi-a modelat personalitatea făcându-mă conştientă de valoarea creativităţii, a libertăţii mele ca persoană. M-a învăţat însemnătatea muncii adevărate care să mă sprijine să îmi 

găsesc şi să-mi urmez vocaţia, ca imperativ al personalităţii mele, să îmi afirm individua-litatea în direcţia originalităţii specifice pentru ca astăzi, în faţa dumneavoastră să fiu eu cu adevărat, cea care sunt şi pe care mulţi dintre dumneavoastră o cunoaşteţi.

Evelina Oprina: Aţi făcut echipă cu Profesorul Viorel Mihai Ciobanu în conducerea Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti. Cum puteţi descrie colaborarea cu Profesorul şi cum era acesta ca profesionist, dar şi ca om?

Claudia Ana Moarcăş: „Scara se mătură de sus în jos” obişnuia să ne spună Profesorul Ciobanu, adică până când învăţământul universitar nu va fi temeinic întocmit şi nu îşi va îndeplini misiunea aşa cum trebuie nu vom putea vorbi despre celelalte categorii. Am convingerea, în continuare, că aici stă tot secretul originii şi soluţionării „crizei omului” pe care o traversăm şi de aici trebuie lansată şi înfăptuită reforma. O facultate vie este numai aceea care răspunde nevoilor societăţii în care ea funcţionează, deoarece se află în slujba acesteia; în acelaşi timp, este chemată să dea societăţii noastre – prin pregătire şi educaţie de valoare maximă – tot ceea ce avem nevoie pentru a ne împlini misiunea istorică ca popor, formând oameni corespunzători pentru toate funcţiile şi îndrumându-i pe calea devenirii lor. Spiritul ei trebuie să fie cuprinzător, ea trebuie să aibă viziunea culturii şi sensului românesc, simultan cu deschiderea faţă de lume.

Deschis la propuneri şi soluţii şi cu gândul mereu la respectul şi unitatea comunităţii academice pe care o conducea, adică întreg! Nu se dedubla, nu eticheta, armoniza perfect profesionistul cu omul! În urma mandatului său au rămas multe căi pe care să calce generaţiile viitoare şi tare m-aş mai bucura dacă bogăţia materială şi spirituală lăsată ar spori, s-ar diversifica şi ar readuce unitatea, lumina, puterea şi înţelepciunea în Palatul Facultăţii de Drept.

Evelina Oprina: Cum se manifesta Profesorul Ciobanu în relaţia cu studenţii şi cu doctoranzii?

Claudia Ana Moarcăş: Prefera să fie criticat pentru ceea ce era, decât iubit pentru ceea ce nu era! Condamna mediocritatea şi, cum am spus, nu accepta impostura, una dintre cele mai distrugătoare manifestări pentru devenirea oricărei societăţi. Îi forma pe ceilalţi în spiritul aceloraşi valori şi exigenţe în care credea. Aş spune astăzi, contemplând trecerea timpului, că făcea totul cu iubire, pentru că atunci când iubeşti profund nu ai milă şi faci ce îţi stă în putinţă astfel ca celor pe care îi iubeşti să le fie bine şi să poată sta pe picioarele lor, să fie demni, încrezători în educaţia sănătoasă şi în gândirea lor – adică să fie promontorii de care valurile să se izbească şi să nu reuşească să le sfărâme.

Păstra distanţa şi respectul pe care le impune catedra, însă forma, în acelaşi timp, caractere şi conştiinţe, dovedind o mare putere de a-şi ascunde sensibilitatea. De multe ori ne uimea cu severitatea pe care o afişa, iar cei ce nu au reuşit să îl cunoască se temeau şi îl considerau greu de înduplecat, de convins, chiar rigid.

Una din multele trăsături pe care le-am apreciat la el şi care s-a dovedit folositoare şi astăzi este lecţia muncii, care este singura cale spre adevăr şi bine. Ştiţi cum se spune „nimic nu intră în mintea omului dacă nu trece mai întâi prin ochii şi urechile şi îndeosebi prin mâinile lui”. Munca înseamnă a plivi (răbdare şi atenţie); a uda (grija în formulare şi redactare şi rânduiala logică şi completă a oricărui subiect); a stârpi omizile (curăţenia); a păzi mugurii (fii iubitor pentru că puterea caracterului stă în dragoste); încrederea în sine: nu ai nevoie de nimeni care să stea cu tine sau să fie cu tine când ai de susţinut o lucrare sau de dat un examen; a respectului adevărului şi a scârbei faţă de minciună; poţi greşi din 

neştiinţă, dar cel pe care educaţia l-a vaccinat are în sine puterea de a se ridica, răscumpărându-şi, sau corectându-şi, singur greşeala.

Ne cerea să fim continuu activi, ne provoca să învăţăm, ne corecta la virgulă şi ne răspundea la întrebări; discutam problemele juridice, ne povestea despre viaţă, ne arunca în apa adâncă cu vesta de salvare pe care ne lăsa să apreciem singuri când este cazul să facem uz de ea.

Evelina Oprina: Care era percepţia studenţilor despre profesorul Viorel Mihai Ciobanu? Le era teamă de Profesor?

Claudia Ana Moarcăş: Din păcate, trăim într-o lume a percepţiilor care, de multe ori, deformează realitatea. Suntem tributarii senzaţiilor tari şi victime ale avalanşei de informaţii de obicei superficiale puse în circulaţie de reţelele de socializare.

Le era frică multora, dar nu de profesor şi nici de om, ci de cerinţele şi exigenţele sale pentru că nu dedicau timp suficient înţelegerii materiei, nu ştiau cum să înveţe şi să îşi organizeze eficient timpul. De altfel, şi astăzi observ cum se induce studenţilor „teama” pentru civil, penal, procedurile civilă şi penală pe considerentul că sunt materii de admitere în profesiile juridice. Oare să fie corect? Cultura şi formarea unui jurist, oare, numai la asta se reduce?

Evelina Oprina: Aţi avut ocazia de a-l cunoaşte pe Profesor şi dincolo de contextele formale ale activităţii profesionale. Cum l-aţi descrie pe Profesorul Viorel Mihai Ciobanu din perspectiva omului, soţului, „părintelui” pentru doctoranzii şi colaboratorii acestuia?

Claudia Ana Moarcăş: Pot doar să reiau ce am spus: un model de rigoare, un aristocrat al spiritului ardelenesc în special, adept al dictonului: „valoarea unui om stă în capacitatea lui de a dărui şi nu în capacitatea sa de a primi”. Un suflet nobil cu forţă, curaj şi de neclintit date de muntele unde s-a născut şi a crescut. Un caracter puternic şi rezistent la ierni grele, la furtunile şi viscolele vremurilor, mereu „în bocanci” şi rezistent la toate alarmele şi greutăţile cu care ne confruntă viaţă; mai exact un Om cu identitate, cu rădăcini de piatră.

Îmi permit o comparaţie cu spiritul pe care-l oferea, ca model, Isus discipolilor săi în grădina Ghetsimani, adică spiritul „prompt”, ferm, tranşant, întemeietor, fără odihnă, o retrăire a labirintului propriilor îndoieli.

Un iubitor de floarea soarelui şi de viaţă, de o blândeţe şi o timiditate neaşteptate, dacă ne gândim la aspectul său impunător, care păşea în ritmul său spre desăvârşire. Chiar dacă imperfect, avea felul său, marca sa ce nu poate fi nici copiată şi cu atât mai puţin imitată.

Un trăitor autentic în duhul adevărului, iubirii, al grijii pentru cei ce-i erau dragi şi mereu aproape! O calitate a sa a fost că a ştiut mereu – de la soţie şi până la prieteni şi colaboratori – ce oameni să îşi aleagă, cu cine să se însoţească în călătoria prin viaţă.

Evelina Oprina: Profesorul Viorel Mihai Ciobanu era şi un foarte fin şi atent observator al vieţii academice, ştiinţifice, juridice, în general şi chiar politice. Care credeţi că ar fi fost mesajul Profesorului astăzi pentru decidenţii lumii juridice?

Claudia Ana Moarcăş: Suntem acum în faţa unui moment de criză în care trebuie să decidem cum vom munci, cum ne vom proiecta viitorul pe care l-am întrezărit cu toţii în visurile noastre.

Am convingerea că ceea ce ar fi spus şi, mai ales, ar fi făcut Profesorul nostru astăzi ar fi să ne îndemne energic să conştientizăm în profunzime că soluţia ieşirii din această criză a Omului nu poate fi decât dinamica şi transformarea şcolii – inclusiv prin reformarea cu bună-credinţă, prin dialog şi competenţă, precum şi cu instinct de conservare a conştiinţei 

naţionale – a planurilor de învăţământ şi a metodelor de predare. Ceea ce a conceput mintea românească (avem tradiţie, minte, şcoală, tineri cu potenţial intelectual extraordinar), ceea ce a simţit inima românească trebuie să fie cunoscut, respectat şi dezvoltat în concretizarea bogăţiei şcolii româneşti de drept; în acelaşi timp, comunicarea constructivă cu alte şcoli de drept şi valorificarea critică a gândirii şi practicii juridice din alte părţi sunt imperativele realităţii actuale, rezistând cu tărie tendinţelor extreme de preluare, sau copiere fără discernământ, dar şi de închistare şi respingere in toto, de asemenea fără discernământ, a oricărui rezultat valoros al gândirii umane în ansamblu.

Ne-am aminti astfel că, fără încrederea în cei care ne-au precedat, fără convingerea lor că avem o profundă idee de drept şi de datorie, fără iubirea sinceră a libertăţii, orice idee, muncă a noastră, nu va rodi pentru că îi va lipsi ceea ce îi dă fiinţă: valoarea ei morală.

Evelina Oprina: Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti este locul de care Profesorul Viorel Mihai Ciobanu se simţea foarte ataşat. Este această instituţie astăzi ceea ce şi-ar fi dorit Profesorul? Dezideratele acestuia, pe care i le cunoaşteţi foarte bine, sunt astăzi realitate? Şi, în strânsă legătură cu această întrebare, oferă învăţământul juridic de astăzi, în opinia dumneavoastră, cea mai bine pregătită, adecvată şi echilibrată resursă de jurişti pe care ţara noastră se poate baza în viitor?

Claudia Ana Moarcăş: „Adevărul pur şi simplu este rareori pur şi niciodată simplu” spunea Oscar Wilde.

Universităţile sunt focare şi depozitare de ştiinţă. Prima lor menire este să creeze şi să sporească acest tezaur, fiind o parte a culturii noi, pe care se grefează deprinderea tinerilor cu cercetarea, noua tehnologie şi progresul ştiinţific, iar cea de a doua este să formeze adevăraţii profesionişti (jurişti, medici, ingineri, artişti etc.) care compun aşezământul public şi social şi a căror bază de pregătire este intelectuală. Scopul învăţământului superior trebuie să fie dezvoltarea armonioasă a două capacităţi: a cunoaşte şi a şti să aplici. Aşa cum spunea Newton: „In scientiis abdiscentis exempla non minus docem quam praccepta” (a cunoaşte se învaţă prin precepte şi reguli, a şti să faci se demonstrează prin exemple).

Pentru a-şi îndeplini misiunea, universitatea trebuie să beneficieze de o serie de drepturi şi să respecte un set de principii şi norme de etică. Principale sunt libertatea academică şi autonomia universitară care pot fi asimilate în cadrul comunităţii academice cu ceea ce reprezintă drepturile fundamentale ale omului pentru fiecare persoană.

În cartea Universités et facultés, Louis Liard, filosof şi reformator de seamă al învăţământului francez la sfârşitul secolului al XIX-lea, scria: „Publicul este totul pentru învăţământ, scopul, recompensa. Trebuie să îl cucerim şi o dată cucerit să îl conservăm, să îl păstrăm indiferent cât ne costă această cucerire săptămânală, efort, spirit, artă, talent, disciplinare uneori, diplomaţie”.

Cea mai înaltă şcoală a noastră merge prin rutină, fără să se întrebe încotro merge şi pe ce cale. Nu este nici vie, nici unitară, nu călăuzeşte în vreun fel şi creează astfel sentimentul neajunsului. În anul 2022, tot ce putem constata din perspectivă socială, economică, dar mai ales umană şi, de ce nu, spirituală este evidenţa unei involuţii, resimţită inclusiv în mediul juridic, care ar trebui să o observe şi să i se opună. Pentru aceasta, este nevoie de profesionişti adevăraţi, demni, oneşti, care să slujească pe deplin adevărul şi dreptatea. Formarea acestora obligă mai întâi la o pregătire complexă, la apropierea ei de realitatea judiciară, cel mai adesea tristă, întru a o corecta. Apropierea de această realitate nu se poate face numai printr-un demers, ce ţine, nu o dată, de filosofia unor discipline juridice, sau derivate ale lor, ci prin discipline care să-l menţină pe studentul la drept cu picioarele pe pământ fără teama de marele labirint uman, de înfăţişarea mulţimii, mai ales 

că o facultate de drept nu trebuie să se confunde cu o manifestare de tip simpozion, dorit ştiinţific, sau „workshop”, cu orgolii sau comportamente fals academice.

Este necesar ca universitatea – prin facultăţile care o compun – să devină o organizaţie care învaţă. Una dintre constatările cele mai îngrijorătoare pentru viitorul universităţii este – aşa cum cercetătorii domeniului o afirmă – multitudinea factorilor care contribuie la rezistenţa faţă de învăţare: „structura ierarhică, birocraţia imobilă, sciziunea înnăscută şi programele de învăţământ, de cele mai multe ori, stagnante”, care se opun acestui proces. Ideea autonomiei universitare care este fundamentul elaborării şi adoptării programelor de învăţământ, şi a creării culturii juridice s-a încetăţenit la noi încă din anul 1898 odată cu prima lege a învăţământului secundar şi superior a lui Spiru Haret şi face parte integrantă astăzi din capitalul de idei ce nu poate lipsi de la temelia oricărei reforme a învăţământului superior juridic şi al Facultăţilor de Drept. Este trist că instituţiile de învăţământ superior, în ansamblu, refuză să accepte că trebuie schimbat ceva deşi se declară deschise.

Este, însă, şi mai îngrijorător cum se conturează tot mai vizibil tendinţa de deturnare a înţelesului şi consecinţelor acestei deschideri, imperativă, de altfel, în complexitatea crescândă a cunoaşterii, către diminuarea până la desconsiderare a capacităţii proprii de gândire şi creaţie, cum spuneam anterior; consecinţele sunt preluarea artificială, fără discernământ şi implantarea forţată a celor dobândite în urma acestei deschideri – or, valorificarea adevărată înseamnă sinteza dintre specificul spaţiului propriu, producător de valori şi expertiză, şi rezultatele altor spaţii, care să răspundă necesităţilor în continuă creştere, diversificare şi interacţiune. În realitate, adesea facultăţile de drept îşi creează propriile grile de succes marcate de idiosincrazie şi se felicită ulterior pentru realizarea propriului succes, într-un context în care nemulţumirea angajatorilor şi a publicului faţă de nivelul de pregătire profesională pe care îl au absolvenţii învăţământului universitar este în creştere; în continuare, facultăţile se opun oricăror schimbări de natură să soluţioneze cauzele care generează situaţia respectivă.

În evoluţia umanităţii, a ştiinţei, întrebările şi-au avut rolul şi însemnătatea lor, contribuind la descoperirea unor legi universale. Isaac Newton şi-a pus o întrebare aparent banală: „De ce cade mărul din pom?” iar răspunsul l-a condus la descoperirea legii gravitaţiei sau a atracţiei universale. Întrebările esenţiale în pledoaria pentru aflarea adevărului privind învăţământul, în general, şi cel juridic, în particular, ar putea să fie formulate astfel: încotro trebuie să se îndrepte învăţământul juridic? cum şi pe ce criterii trebuie aşezat? Întrebarea se justifică şi prin aceea că aria programelor de învăţământ a ştiinţelor juridice se îmbogăţeşte cu discipline dintre cele mai diverse, unele părând mai degrabă să creeze o bună impresie în exterior sau pentru că „se poartă, sunt la modă”, altele desprinse din discipline fundamentale, dar care reiau elemente deja însuşite de studenţi la disciplinele de bază. Această situaţie de facto ar putea dăuna formării specialiştilor care au ales sau aleg confruntarea cu situaţiile concrete şi lupta cu realitatea.

Evelina Oprina: Sunteţi profesor universitar recunoscut în domeniul dreptului muncii, dreptului securităţii sociale, dreptului european al muncii şi dreptului social european, autor a numeroase lucrări de specialitate juridică şi aţi deţinut mai multe poziţii importante cu responsabilităţi cheie în sfera vieţii juridice naţionale, dar şi internaţionale. Şi pentru că mă interesează foarte mult cum vede un profesionist al dreptului, cu o experienţă profesională consolidată şi de netăgăduit evoluţia sau dimpotrivă involuţia relaţiilor juridice din societatea românească de astăzi, vă întreb cum percepeţi dumneavoastră lumea juridică de astăzi? Care ar fi în opinia dumneavoastră 2-3 direcţii majore de acţiune care ar trebui abordate de cei care conduc azi destinele vieţii noastre juridice? 

Claudia Ana Moarcăş: Pornind de la afirmaţia profesorului Herovanu „orice ţară are justiţia pe care o merită, adică cea pe care a putut-o naşte şi întreţine sufletul său propriu”, nu este nimic de justificat şi nimic de crezut.

În orice societate există autoritate. Nu există societăţi bazate pe o deplină egalitate. Fie că autoritatea are la bază respectul faţă de cuvântul unei religii, fie că autoritatea emană din respectul pentru bani sau pentru gradul de pregătire al unor persoane, este un gen de autoritate neîmpărtăşită la nivel social global numai în măsura în care criteriile şi valorile – diferite de la o societate la alta – sunt şi ele împărtăşite. Singura autoritate care se bucură de acelaşi respect, indiferent de tipul de societate din care se naşte, este autoritatea legii. La rândul ei, legea poate fi modificată ori de câte ori societatea consideră acest lucru necesar.

Aflarea adevărului este cel mai anevoios proces, mai ales într-o societate care se dezvăluie pe sine drept un tren rapid, ai cărui călători amestecă – în proporţii niciodată strict definite – binele şi răul, cinstea şi necinstea, respectarea legii şi infracţiunea; este aidoma casei Minotaurului, este labirintul creat de om şi destinat să fie descifrat de oameni, este cultura la adăpostul căreia omul îşi găseşte habitatul şi modul său de a trăi în lume. Dincolo de el se află...strada, natura, infinitul. Răul, agresiunea, necinstea şi infracţiunea sunt manifestări izolate pe care societatea le-ar putea anihila, fie numai şi prin covârşi-toarea prezenţă a laturilor de caracter şi faptice opuse lor. În aceste condiţii, mă întrebaţi dacă este necesară existenţa şi perfecţionarea continuă a unui corp solid de specialişti în aflarea adevărului care să folosească toată experienţa – „genetică” am putea spune – acumulată în timp de ştiinţa particulară pe care o desemnăm cu numele de juridică?

Pledez pentru adevăr folosind ca argument disciplinele care m-au consacrat. Parafrazând vechiul dicton latin „sunt un om şi nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”, am putea spune că, la începutul secolului XXI, dreptul trebuie să-şi asume propriul dicton: „sunt o ştiinţă şi nimic din ceea ce este ştiinţific nu-mi este străin”.

Pierzând legătura cu realitatea concretă, cu ordinea firească a lucrurilor şi cu viaţa, apreciat numai în funcţie de fenomenul economic, omul modern, al vremurilor noastre, s-a împuţinat, s-a redus la o singură dimensiune, aceea de producător, şi mai ales, consumator al bunurilor materiale. Fragilizarea până la dispariţie a normei morale a transformat societatea contemporană într-un teren de luptă inegală şi în acelaşi timp inumană, unde omul este judecat şi tratat ca simplu mijloc. Toate acestea au condus la indiferenţă în faţa nedreptăţilor şi a injustiţiei, a raţiunii chiar, fiind mult înlesnită de fenomenul modern al marilor aglomerări şi al abstractizării. Omul nu mai este o existenţă vie, cu atributele sale de conştiinţă, aspiraţie, demnitate, un univers ce trebuie respectat, ci un „individ”, o entitate abstractă care poate fi numărată, înregistrată, şi în cele din urmă manipulată. Aspirant la confort şi senzualitate, încrezător că orice cale este permisă când scopul este doar o formulă de succes conform zicalei „scopul scuză mijloacele” consider că omul con-temporan s-a înstrăinat şi a fost sprijinit să se înstrăineze de însăşi menirea şi condiţia sa.

Mai mult, sunt surprinsă că instituţii destinate să servească direct Justiţia sunt focalizate pe drepturi la „modă”, denumite generic ale omului, care ar putea face obiectul unor cauze C.E.D.O., uneori ignorându-se că, însăşi viaţa, demnitatea şi persoana ca atare, libertăţile sale în întregime, ar trebui ocrotite, astfel încât actul de justiţie să fie realizat, cu egală temeinicie, în toate împrejurările. Realizarea unui asemenea deziderat impune o pregătire complexă a judecătorilor, procurorilor, a poliţiei, precum şi a avocaţilor.

Fără a încerca să sădesc un măr domnesc în deşertul Saharei sau în gheţurile Groenlandei, consider că răspunsul are nevoie de stabilirea unei frontiere în raportul dintre stat şi universitate, de ilustrarea limitelor autonomiei universitare în sistemul de învăţământ românesc. Pornind de la afirmaţia lui Gustave Radbruch că „nimic nu este atât 

de hotărâtor pentru stilul unei ere a reglementării ca noţiunea de persoană către care el este orientat”, apreciez că:

Prima direcţie majoră este şcoala: astăzi şcoala trebuie să aibă ca misiune sporirea cunoaşterii necesare îmbunătăţirii practicii democraţiei al cărui scop principal îl reprezintă demnitatea umană. Rolul ei poate fi rezumat după cum urmează: să ofere o cultură politică, socială şi economică potrivită timpului; să valorifice diferenţele sociale şi să stimuleze ridicarea nivelului de cultură; să elaboreze o ofertă educaţională cu aplicabilitate naţională sau locală contribuind astfel şi la cunoaşterea naţiunii şi a statului; să diminueze analfabetismul şi să asigure formarea profesională a adulţilor.

Universitatea astăzi se confruntă cu doi mari factori perturbatori: finanţarea scăzută şi ascensiunea tehnologii moderne/inteligenţei artificiale, insuficient înţeleasă şi, de cele mai multe ori, utilizată superficial şi neprofesionist. În faţa acestor realităţi şi provocări, consider că punerea în discuţie a modelului educaţional şi a metodei de învăţare se impune în virtutea autonomiei universitare şi trebuie să constituie o preocupare a comunităţii academice. Apreciez că modelul şi metoda trebuie să poarte amprenta personalităţii cadrului didactic şi să asigure specificitatea domeniului de formare profesională, să stimuleze studiul individual şi dezbaterea continuă, îndrumată şi bazată pe expertiză reală; să constituie un mijloc de coordonare, interactivitate, comunicare şi circulaţie a ideilor atât cu personalul didactic şi de cercetare, cât şi cu mijloacele moderne de comunicare (internet, i-pad, softuri de învăţare). Sunt adepta unui model educaţional naţional care să ne permită să ne raportăm la nevoile, cultura, spaţiul şi timpul românesc, să revizuiască metoda de învăţare care să înlăture învăţarea prin memorare şi să se concentreze în sensul cel mai profund pe studenţi, să îi facă capabili să se automodeleze, să îi stimuleze, să le dezvolte învăţarea prin exemple/aplicare, seriozitatea, profunzimea, responsabilitatea, spiritul de observaţie şi gândirea; să le dezvolte voinţa, rigoarea, energia, dorinţa de a munci, disciplina, iniţiativa, răbdarea şi creativitatea, dar mai ales, puterea de a înţelege pentru a deveni cineva şi nu ceva.

Consider că educaţia, învăţământul în general, şi universitatea în special, au rolul de a forma caractere şi conştiinţe, de a ne feri de prostie, de a oferi tinerilor acestei ţări un ideal comun, cultură, o şcoală a muncii şi o identitate naţională. La absolvirea şcolii, tinerii acestei ţări trebuie să fie continuatori şi făuritori ai tradiţiilor naţionale, să fie ei înşişi, independenţi, să înfrunte viaţa prin valorile şi calităţile personale, să aibă simţul datoriei, adică să fie oameni pentru că nimic nu poate sta în faţa unei voinţe puternice şi a perseverenţei, iar o naţiune care nu ştie să îşi modifice ideile şi să îşi înfrâneze instinctele riscă să piardă sensul realităţii şi să fie depăşită de evenimente.

Într-o lume asaltată de un volum enorm de informaţii, mai cred că ultimul lucru pe care trebuie să-l ofere un profesor studenţilor săi este mai multă informaţie. În schimb, oamenii au nevoie de abilitatea de a interpreta această informaţie, de a distinge între ceea ce este important şi ceea ce nu este important şi, mai presus de orice, de a îmbina mai multe fărâme de informaţie într-o imagine de ansamblu asupra lumii.

A doua direcţie majoră o constituie colaborarea cu şcoala pe principiul pira-midei nevoilor a lui Maslow, nu prin duplicarea programelor de învăţământ de către institutele de pregătire ale profesiilor juridice şi nici prin cumularea calităţii de cadru didactic în învăţământul juridic cu cea de judecător, procuror sau avocat: un student la drept urcă o scară treaptă cu treaptă şi ajunge în faţa statuilor lui Lycurg, Solone, Cicerone, Papinian şi Justinian unde dobândeşte arta de a şti unde să caute şi metoda de conexare şi interpretare a dreptului cu toate ramurile şi disciplinele care îl alcătuiesc – ocupaţie care presupune cercetare, care are regulile ei de comportament, estetica ei vocală şi etica ei de la ţinută şi până la rigoarea limbajului şi a mecanismelor de gândire; când părăseşte şcoala 

şi urcă treptele Institutului Naţional al Magistraturii (INM) şi/sau ale Institutului Naţional Pentru Pregătirea Avocaţilor (INPPA) se aşteaptă să găsească treaptă cu treaptă practica (aplicarea teoriei la situaţiile de fapt), să fie pregătit aprofundat cu cerinţele şi specificul ocupaţiei pe care a ales-o pentru ca apoi să păşească sigur pe el, şi cu dreptul, cu tolba plină cu toate cele trebuincioase pentru a împărţi dreptatea ars boni et aequi (arta binelui şi a corectului, a echităţii) – ocupaţie cu alte reguli, constrângeri şi tehnici.

A treia direcţie majoră o constituie – în primul rând – specializarea instanţelor şi a judecătorilor şi procurorilor, iar – în al doilea rând – modul de selectare şi recrutare a personalului chemat să înfăptuiască actul de justiţie: în dreptul roman, persona semnifica mai multe măşti (pater familias, proprietar, creditor etc.) care corespundeau rolurilor pe care aceasta le avea potrivit statutului legal sau social pe care îl deţinea: status libertatis (liber sau sclav), status civitatis (cetăţean al cetăţii sau străin) şi status familiae (pater familias sau filis familias). O capitis deminutio avea loc când persoana pierdea una din calităţi sau o înlocuia cu alta. Din secolele V-VI statutul a devenit capacitate juridică, persoana jucând aceleaşi roluri, dar pe tema dreptului. Altfel spus, capacitatea juridică şi deţinerea mănunchiului de drepturi şi obligaţii sunt reprezentarea individului pe scena dreptului. Acest statut (mănunchiul de drepturi şi obligaţii reglementate pentru persoanele aparţinând unei categorii profesionale) constituie, în acelaşi timp, şi o faţetă a demnităţii umane. Demnitatea umană, astfel cum a fost reglementată la nivel european în Carta drepturilor omului, în Carta UE a drepturilor fundamentale, şi pe plan naţional în Constituţie apare înţeleasă ca descriere normativă a ceea ce înseamnă fiinţa umană, substanţiind conceptul de persoană fizică şi extinzându-l de la mănunchiul de drepturi şi obligaţii la delimitarea şi interpretarea acestor drepturi în ele însele, multiplicând şi fluidizând identitatea legală a persoanei.

Într-o lume în perpetuă schimbare și evoluție, specializarea profesioniștilor dreptului este, în opinia mea, mai evidentă și mai necesară ca oricând. Tendința manifestată de doctrina de drept civil a absorbției tuturor ramurilor de drept privat numai sub umbrela dreptului civil ca ,,drept integrator sau de rețea” este absolut neinspirată și, mai ales, neadecvată secolului XXI. Și am să vă dau un simplu exemplu: impactul noilor tehnologii nu a desființat și nu va desființa relația de muncă, a făcut-o să evolueze, să capete valențe noi; munca (actus personae), intrinsecă persoanei îi dă acesteia identitatea, portofoliul abilităților, competențelor, a valorii sale nu doar subiective, statutul social, de familie, de organizare a timpului și nu doar de venit material; schimbarea organizării muncii, a locului de muncă nu va transforma contractul de muncă într-un contract de prestări/furnizări de servicii și nici nu va modifica statutul judecătorilor sau procurorilor.

Noua eră a digitalizării a impus flexibilizarea, va face necesare portofolii de calificări, adaptarea la efectele globalizării și impune cu necesitate legiferarea acestor creații ale omului (inteligența artificială, automatizarea etc.). Prezentul și, mai ales, pandemia SARS-Cov-2 au evidențiat autonomia și importanța drepturilor sociale (a muncii și a drepturilor de securitate socială) ca drepturi fundamentale care nu pot fi divizibile sau clasificate ca fiind de categoria întâia, a doua ș.a.m.d. și - cu atât mai puțin - subsumate dreptului civil sub forma contractelor de furnizare/prestare de servicii.

În plus, din punct de vedere științific și conform eticii academice ar fi cel puțin incorect, cu profunde consecințe practice să confundăm – așa cum se încearcă să fim convinși - extinderea dreptului civil ca drept integrator și de rețea (pentru dreptul muncii de exemplu) cu conceptul de ,,transnațional”, cu dimensiunea transnațională a dreptului care se manifestă în prezent la nivel global.

Nu în ultimul rând, consider că specializarea instanțelor și a celor chemați să înfăptuiască actul de justiție este justificată și de înțelegerea și interpretarea corectă și cu 

onestitate a conceptelor, termenilor, principiilor fundamentale specifice fiecărei ramuri de drept, a efectelor generate de noile tehnologii din perspectiva recunoașterii autonomiei fiecărei ramuri pentru evitarea unei practici neunitare și a unor sentințe inechitabile, incorect și insuficient motivate.

Evelina Oprina: În final, v-aş întreba cum caracterizaţi activitatea şi opera ştiinţifică a Profesorului Viorel Mihai Ciobanu şi ce credeţi că reprezintă acestea pentru lumea dreptului?

Claudia Ana Moarcăş: În prezent, noi considerăm că o carte este un mijloc, un instrument pentru a combate, a expune, a justifica, a apăra, a explica o doctrină, pe când în antichitate cartea era înlocuitorul cuvântului oral. Îmi amintesc de Platon care spunea că „o carte este aidoma unei statui sau o efigie, care par fiinţe vii şi, care, când sunt întrebate ceva, nu ştiu să răspundă”. Aristotel gândea că o carte trebuie să fie doar un ghid care să însoţească o învăţătură orală.

Consider că activitatea şi opera ştiinţifică a oricui, dar, mai ales, cele ale profesorului univ. dr. Viorel Mihaiu Ciobanu sunt o atitudine, mai mult decât un argument, pentru că Omul este măsura tuturor lucrurilor – sensul şi originea expresiei – a celor care există precum există şi a celor care nu există precum nu există. O expresie vie a unei alte şcolii, a şcolii pe care el a frecventat-o şi în care a crezut. O analiză a unei realităţi normative specifice epocii în care a trăit şi a scris, percepută prin gândirea şi simţirea propriei personalităţi.

Ambele reprezintă spiritul său, harul credinţei sale despre care am învăţat că se dă cu generozitate, prin strădanie, încredere, sinceritate, exigenţă, rigoare şi stăruinţă ca să putem să-i învăţăm pe alţii.

Evelina Oprina: Vă rog să transmiteţi un mesaj pentru cititorii Revistei Române de Jurisprudenţă.

Claudia Ana Moarcăş: Mulţumindu-vă pentru răbdarea cu care ne veţi citi, închei cu mesajul: lăsaţi mereu în urma voastră stăruinţa care să dăinuie în veacuri şi vă lansez invitaţia să reflectăm la metafora persană – atât de contradictorie – „luna este oglinda timpului” constituită din două unităţi: ceva care se măsoară şi a cărui dimensiune este eternitatea şi ceva strălucitor, galben, transparent şi fragil care deseori este de formă rotundă, alteori ia forma unui arc, uneori creşte, alteori descreşte sau la „tot ce este aproape se îndepărtează” pentru a simţi, a ne reda senzaţia de linişte şi a ne lăsa să descoperim, adică să ne amintim.

Evelina Oprina: Vă mulţumesc, doamnă Profesor Claudia Ana Moarcăş, pentru că aţi stat de vorbă cu mine şi aţi împărtăşit cu cititorii Revistei Române de Jurisprudenţă gândurile, amintirile, convingerile şi emoţiile legate de personalitatea Profesorului Viorel Mihai Ciobanu. A fost o reală onoare şi bucurie să am cu dumneavoastră acest dialog.