Evacuare. Invocarea art. 8 CEDO. Imobil restituit persoanei îndreptățite în baza Legii nr. 10/2001. Sporul de valoare adus de chiriaș. Incidența prevederilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 astfel cum au fost modificate de Legea nr. 1/2009

DREPT CIVIL ȘI DREPT PROCESUAL CIVIL

Rezumat

Din conținutul art. 8 C.E.D.O. rezultă faptul că dreptul la o locuință, la un „domiciliu” nu este unul absolut și că limitarea exercițiului acestui drept este admisă în condițiile în care nu este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim și este proporțională cu dreptul urmărit. 
În speță, se poate discuta despre un așa-zis conflict între dreptul la locuință al pârâtei și dreptul de proprietate al reclamantei, însă, în niciun caz, evacuarea pârâtei nu poate fi considerată ca o ingerință adusă dreptului său la locuință, câtă vreme aceasta reprezintă un mijloc legal pus la dispoziția proprietarului pentru a obține eliberarea imobilului proprietatea sa de un ocupant fără titlu, abuziv și pentru a se putea astfel bucura de toată plenitudinea atributelor proprietății sale. 
Din această perspectivă evacuarea apare ca o măsură proporțională, fiind menită să asigure respectarea dreptului de proprietate al reclamantei care, datorită unor dispoziții legale imperative, a fost nevoită să accepte impunerea încheierii unui contract de închiriere cu pârâta. 
Nu poate fi împărtășită susținerea conform căreia evacuarea și instituirea unui drept de retenție nu se exclud reciproc și că instituirea în acest moment a unui drept de retenție în favoarea pârâtei asupra imobilului nu ar echivala în niciun fel cu privarea reclamantei de  dreptul său de proprietate, în condițiile în care art. 2496 noul Cod civil – aplicabil în speță -, prevede în mod expres faptul că „dreptul de retenție nu poate fi exercitat dacă deținerea bunului provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită”. Tot astfel, dreptul de retenție nu poate fi invocat de către posesorul de rea credință decât în cazurile anume prevăzute de lege. 
Reclamanta a apreciat că în stabilirea celui obligat la plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus de chiriaș imobilelor trebuie avute în vedere dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 în redactarea inițială, în vigoare la momentul la care reclamanta „a fost forțată de dispozițiile legale să încheie contractul cu pârâta”. 
Această susținere este nefondată, căci dreptul reclamantei de a solicita evacuarea pârâtei din imobilul în litigiu s-a născut la momentul expirării termenului de închiriere stabilit în contractul nr. (...)/19.03.2008, adică la data de 20.02.2013 și, corelativ, tot la acel moment s-a născut dreptul pârâtei de a solicita despăgubiri pentru sporul de valoare, respectiv pentru îmbunătățirile aduse imobilului din care a solicitat evacuarea reclamanta. Or, la  data de 20.02.2013, era în vigoare forma art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/30.01.2009, intrată în vigoare la data de 06.02.2009, care  prevedea următoarele: „indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite”.

– CEDO: art. 8 
– Codul civil: art. 2.496 
– Legea nr. 10/2001: art. 48 
– O.G. nr. 40/1999