Cheltuieli de judecată efectuate în procedurile penale. Solicitarea acestora într-un proces civil

DREPT CIVIL ŞI DREPT PROCESUAL CIVIL

Rezumat

Litigiul de faţă pune în discuţie existenţa unui caz de răspundere patrimonială a statului pentru cheltuielile suportate în cadrul procedurilor penale iniţiate asupra reclamanţilor şi care nu au fost finalizate cu stabilirea vreunei vinovăţii penale, ci printr-o soluţie de clasare.

Orice manifestare a autorităţilor statului care se încadrează în sfera atribuţiilor, competenţelor şi procedurilor de lucru reglementate este una legală, indiferent dacă la finalul ei se stabileşte sau nu o răspundere a celui supus respectivei proceduri (contravenţionale, administrative, penale); depăşirea limitelor prevăzute de lege – impuse sub aspectul atribuţiilor, competenţelor, a timpului de acţionare, a metodelor specifice de abordare etc. – poate extrage însă respectiva manifestare din sfera actelor legale, impunând reglarea disfuncţionalităţii prin alte mecanisme, deopotrivă prevăzute de legiuitor. În privinţa activităţii organelor judiciare, răspunderea patrimonială a statului se rezumă, prin voinţa legiuitorului, la ipotezele erorii judiciare, răspunderea statului fiind stabilită „în condiţiile legii”, „…pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare”. Această opţiune a legii este adecvată rolului funcţiei publice a serviciului judiciar în ansamblu, care permite celui ce se pretinde vătămat într-un drept al său să solicite autorităţilor iniţierea procedurilor specifice de evaluare a legitimităţii dreptului afirmat şi să impună celorlalţi o conduită conformă.

Din corelarea trăsăturilor acţiunii penale şi a finalităţii procesului penal în ansamblu rezultă că soluţia de clasare dispusă în considerarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. nu poate fi privită ca un eşec al autorităţilor judiciare în derularea procesului penal ori ca rezultat necontestat al unor proceduri informe /nelegale. O asemenea viziune ignoră faptul că principiul prezumţiei de nevinovăţie şi cel al separării funcţiilor judiciare (specifice procesului penal) operează alături de cel al legalităţii atât în faza de investigare a faptei şi de strângere a probelor, cât şi în etapa de cameră preliminară şi ulterior de judecată.

Dacă în urma administrării probelor şi a verificării legalităţii lor, cel supus procesului penal obţine o soluţie de clasare pe teza inexistenţei faptei penale, „triumful” aparţine prezumţiei de nevinovăţie şi principiului legalităţii. Eşecul statului, prin autorităţile sale judiciare, intervine doar atunci când în desfăşurarea procesului (civil sau penal) au fost încălcate procedurile legale şi principiile fundamentale, iar acest fapt a fost constatat explicit, în condiţiile legii.

Legea procesuală penală nu dispune ca părţile să îşi recupereze integral şi în toate cazurile cheltuielile judiciare în procedurile penale, această abordare fiind în concordanţă cu viziunea dată de jurisprudenţa CEDO, potrivit căreia accesul unei persoane la o instanţă poate face obiectul unor limitări, inclusiv de natură financiară, fără ca acest aspect – consacrat în legislaţia naţională – să reprezinte un obstacol în sine în calea accesului la justiţie.

Teza culpei ab initio procesuale a autorităţii judiciare de a fi pornit procesul penal din oficiu şi mai înainte de a fi avut conturată cu claritate sfera probelor, pe baza simplelor indicii de săvârşire a unei fapte penale, viciază însăşi garanţia de înfăptuire a justiţiei şi aduce atingere independenţei autorităţii judecătoreşti – care nu poate acţiona decât în virtutea supremaţiei legii, iar nu sub temerea acţiunii în regres a celui care se pretinde vătămat prin procedurile iniţiate.

– Codul de procedură penală: art. 276 alin. (6)

– Codul de procedură civilă: art. 453

– Codul civil: art. 1349 şi art. 1373