Decizie emisă de APIA de soluţionare a plângerii prealabile formulate împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare. Natura juridică a raportului de control. Cadrul procesual. Lipsa exigenţei motivării.

Rezumat

Raportul de control ex-post, care a stat la baza emiterii procesului-verbal de constatare a neregulilor contestat, având natura juridică de act de sesizare, instanţa de contencios administrativ nu este învestită cu un control de legalitate asupra acestuia, ci asupra procesului-verbal de nereguli, actul administrativ care produce efecte juridice de drept administrativ şi care trebuie să conţină în mod necesar toate motivele de fapt şi de drept care au fundamentat constatarea existenţei neregulilor şi stabilirea creanţei bugetare afectate de nereguli. În litigiile de contencios administrativ, sunt relevante dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 554/2004, fiind citată autoritatea emitentă a actului administrativ contestat care produce efecte juridice, care are obligaţia să depună la dosarul cauzei actele care au stat la baza emiterii actelor administrative contestate, temeiurile de fapt şi de drept trebuind să rezulte din conţinutul acestora, nefiind necesar a se face aplicarea art. 161 din Legea nr. 554/2004, în scopul introducerii în cauză în calitate de pârât a autorităţii emitente a raportului de control ex-post. Soluţia este valabilă chiar şi în ipoteza în care acest raport este considerat operaţiune administrativă premergătoare întocmirii procesului-verbal. Autoritatea publică emitentă a titlului de creanţă, în aplicarea prevederilor, se va pronunţa prin decizie motivată cu privire la admiterea în tot sau în parte a contestaţiei sau la respingerea ei şi, chiar dacă decizia de soluţionare a contestaţiei nu este actul administrativ individual, ci actul administrativ de soluţionare a contestaţiei administrative, emis în realizarea controlului intern de legalitate în procedura specială prevăzută de art. 50 din O. U. G. nr. 66/2011, specie a recursului graţios, nemotivarea acesteia este vătămătoare pentru titularul contestaţiei, întrucât nu beneficiază de un remediu eficient, nu primeşte un răspuns la susţinerile sale din cuprinsul contestaţiei, fiindu-i în mod evident încălcat dreptul la apărare. În acord cu prevederile art. 6 Titlul I din versiunea consolidată a TFUE, aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Lisabona, prin care Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile enunţate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, proclamată de Parlamentul European, Consiliul Europei şi Comisiei Europene 2007/C 303/01, unde la art. 41 se prevede dreptul la bună administrare, drept fundamental european, în situaţia derulării unei proceduri legale administrative soluţionată nefavorabil fără ca titularul contestaţiei să fie informat cu privire la motivele respingerii cererii sale, decizia autorităţii nefiind motivată, aceasta determină ineficienţa juridică a căii de atac formulate. Buna administrare reprezintă baremul de evaluare a modului de exercitare a puterii discreţionare a administraţiei, atât ca structură funcţională cât şi prin competenţele funcţionarilor publici, prin care se realizează controlul intern sau judiciar de legalitate. Obligaţia de motivare a deciziilor rezultată din art. 296 (2) din T. F. U. E. şi recunoscută ca drept potrivit art. 41 (2) c) din Carta Drepturilor Fundamentale a U. E. , reprezintă şi o componentă esenţială a dreptului la un remediu/recurs efectiv recunoscut de art. 47 din Cartă. Această obligaţie impune indicarea temeiului legal al actului, a situaţiei generale care a condus la adoptarea acestuia şi a obiectivelor generale care sunt urmărite. Prezentarea motivelor trebuie să menţioneze, într-o manieră clară şi neechivocă, raţiunea urmată de autoritatea care a adoptat măsura, astfel încât persoanele interesate să decidă dacă vor să îşi apere drepturile printr-o acţiune în justiţie. În acord cu aceste principii, şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a reţinut constant că motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată la considerente legate de competenţa emitentului, ci trebuie să conţină elemente de fapt şi de drept care, pe de o parte, să permită destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile şi efectele deciziei, iar, pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. Amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat sau emis şi de circumstanţele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greşită fiind considerată echivalentă cu lipsa motivării. 

– O. U. G. nr. 66/2011: art. 21 şi art. 50 
– T. F. U. E. : art. 296 (2) 
– Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, 2007/C 303/01: art. 41 lit. c) 
– Legea nr. 554/2004: art. 13 şi art. 161