Pretenții. Dobânda legală penalizatoare asupra unui debit stabilit prin hotărâre judecătorească. Dovada susținerilor. Momentul de la care se datorează dobânda. Drept de creanță preexistent, derivat din raportul obligațional născut ca urmare a angajări

DREPTUL AFACERILOR

Rezumat

Contestarea modului de calcul al dobânzii prezentat de reclamant prin cererea de chemare în judecată este una formală iar nu efectivă, întrucât nu s-au adus critici concrete prin raportare la modalitatea de calcul indicată, nefiind indicate erori în ce privește scadența obligației principale, cuantumul acesteia, rata dobânzii de referință practicată de BNR sau rata dobânzii calculată conform art. 3 alin. (2ˡ) din O.G. nr. 13/2011 prin adăugarea unui procent de opt puncte procentuale, ori alte erori de calcul care erau ușor depistabile. 
Din perspectiva celor expuse, curtea apreciază că instanța de apel a aplicat în mod corect prevederile art. 249 și 250 C. pr. civ. în litigiul dedus judecății. 
Premisa de la care pleacă argumentația recurentei o constituie împrejurarea că creanța principală a reclamantei constând în dreptul la despăgubiri pentru investiții realizate în spațiu comercial aflat în proprietatea pârâtei recurentei a luat ființă printr-o hotărâre  constitutivă de drepturi prin care s-a stabilit suma care trebuie achitată în favoarea reclamantei. 
Obligând pârâta la plata despăgubirilor solicitate de către reclamantă constând în valoarea îmbunătățirilor aduse spațiului închiriat, hotărârea judecătorească nu a generat un drept subiectiv nou în patrimoniul reclamantei, ci a recunoscut un drept de creanță preexistent, derivat din raportul obligațional născut ca urmare a angajării răspunderii civile contractuale a pârâtei. 
Împrejurarea că în litigiul dintre părți a fost necesară administrarea unui probatoriu relativ complex pentru verificarea susținerilor reclamantei (proba cu expertiza contabilă, proba cu expertiza în specialitatea construcții) nu are semnificația lipsei caracterului cert sau lichid a creanței de care s-a prevalat reclamanta, întrucât creanța exista și întinderea acesteia era determinabilă încă de la momentul efectuării investițiilor. Așadar, creanța invocată de reclamantă nu a fost una eventuală și nelichidă, pentru a cărei stabilire să fie necesar concursul instanței de judecată, ci aceasta a fost o creanță născută și lichidă anterior sesizării instanței, concursul instanței de judecată fiind necesar pentru a obține obligarea pârâtei la prestația corelativă, respectiv obligarea sa la plata respectivei sume. 
Suspendarea succesivă (și provizorie) a executării hotărârilor judecătorești pronunțate nu are vreo relevanță în ce privește exigibilitatea creanței invocate de reclamantă, validată prin hotărârile judecătorești menționate și care era purtătoare de dobânzi în favoarea sa. În același timp, suspendarea executării hotărârilor pronunțate a vizat exclusiv dreptul de a solicita executarea silită a creanței principale, care a fost temporizat pe durata suspendărilor respective, dar a rămas fără consecințe în planul raporturilor juridice de drept substanțial, dobânzile legale penalizatoare aferente creanței principale continuând să curgă neîntrerupt.

– O.G. nr. 13/2011: art. 3 alin. (2ˡ)
– Cod civil: art. 1535 
– Cod de procedură civilă: art. 249, 250 
– Cod de procedură civilă (1865): art. 280, 300, 7808