Dreptul martorului de a nu se acuza. Jurisprudenţă comparată

DEZBATERI

Rezumat

Studiul de faţă extrage din analiza mai multor hotărâri judecătorești din România și din străinătate o serie de reguli jurisprudenţiale în materia condiţiilor și efectelor încălcării principiului nemo tenetur se detegere prin declaraţia dată de martor în propria cauză. Încălcarea este dată de funcţionalitatea declaraţiei ca probă în acuzare și de suspiciunea existentă la adresa martorului, iar suspiciunea poate rezulta în mod rezonabil din datele aflate la dispoziţia organului judiciar sau poate fi manifestă în comportamentul acestuia. Declaraţia de martor poate fi folosită împotriva autorului ei în cauza privitoare la mărturia mincinoasă cu condiţia ca, în cauza premisă, martorul să nu fi fost suspectat de săvârșirea infracţiunii cu privire la care era audiat. Dacă era suspectat, caracterul echitabil al procesului este garantat anticipat în camera preliminară prin excluderea declaraţiei ca nelegal obţinută. Caracterul evident mincinos al mărturiei nu determină, prin el însuși, nelegalitatea obţinerii probei. 

Cuvinte-cheie: nemo tenetur se detegere; calitatea de martor în propria cauză; riscul de autoincriminare; suspiciunea; suspiciunea manifestă; suspiciunea rezonabilă; inutilizabilitatea; excluderea probei; obţinerea probei; folosirea probei; vătămarea dreptului la un proces echitabil; funcţionalitatea probei; cauza premisă; cauza privitoare la mărturia mincinoasă; garantarea anticipată a procesului echitabil; excluderea din oficiu, mărturia evident mincinoasă