CONTRIBUŢIA PROFESORULUI VIOREL CIOBANU LA ELABORAREA METODOLOGIEI PROCEDURALE PENTRU AFLAREA ADEVĂRULUI

LAUDATIO

Abstract

Legea este garanţia libertăţii, iar libertatea nu este posibilă fără adevăr. Iată de ce am ales să împărtăşesc cu dumneavoastră câteva dintre gândurile despre opera ştiin-ţifică şi pedagogică, despre activitatea de practician al dreptului şi despre contribuţia profesorului Viorel Ciobanu la reforma procedurii civile, incluzând elaborarea meto-dologiei procedurale pentru aflarea adevărului.

I

Deşi s-au împlinit şase ani de la trecerea sa în eternitate, profesorul Viorel Mihai Ciobanu este tot mai prezent în comunitatea juridică prin opera pe care a lăsat-o ca moştenire. Evaluarea atentă a acestei opere consolidează ideea, configurată încă din timpul vieţii autorului, că acesta a avut cea mai importantă contribuţie în activitatea complexă şi îndelungată având ca scop reforma procedurii civile în perioada postdecem-bristă, incluzând elaborarea metodologiei procedurale pentru aflarea adevărului.

Această afirmaţie are două temeiuri principale.

Mai întâi, prin opera sa doctrinară, Viorel Mihai Ciobanu a prefigurat direcţiile reformei procedurii civile, înainte de împlinirea ei legislativă, şi a explicat aceste direcţii în comentariile normelor legale, care au realizat, în ansamblul lor, această reformă.

Anvergura ştiinţifică a concepţiei despre valorile şi principiile care fundamentează procedura civilă şi profunzimea înţelegerii conceptelor şi noţiunilor care alcătuiesc structura teoretică şi logică a acestui domeniu au fost anticipate încă din perioada anterioară anului 1989. Cele două volume ale lucrării Drept procesual civil, publicate la Tipografia Universităţii din Bucureşti (vol. I, 1986; vol. II, 1988) au schimbat paradigma doctrinară de abordare a acestei ramuri de drept.

Format la şcoala marilor profesori Ilie Stoenescu şi Savelly Zilberstein, cărora le-a rămas mereu fidel, Viorel Mihai Ciobanu a cercetat scrierile majore din perioada interbelică în domeniul procedurii civile, valorificând în mod special viziunea lui Eugen Herovanu despre această ramură de drept. Era pentru prima dată când, în ştiinţa procedurii civile, în contextul totalitar, s-a acordat atenţia cuvenită bibliografiei interbelice şi au fost construite punţile fireşti dintre diferitele generaţii de doctrinari. Având această bază solidă, lucrarea Drept procesual civil s-a eliberat de constrângerile ideologice ale epocii, oferind o imagine modernă, coerentă şi atractivă a instituţiilor procedurii civile.

Vocaţia reformatoare a fost consolidată la câţiva ani după prăbuşirea sistemului totalitar, prin publicarea lucrării Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, la Editura Naţional (vol. I, 1996; vol. II, 1997). Această lucrare a fost apoi nu doar sursa de inspiraţie, ci şi modelul mai tuturor cursurilor şi tratatelor scrise în această materie de diferiţi autori, până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. Reintroducerea căii de atac a apelului, ca o doua judecată de fond, şi reamenajarea recursului ca o cale extraordinară de atac, prin Legea nr. 59/1993 de modificare a Codului de procedură civilă, la elaborarea căreia profesorul Viorel Mihai Ciobanu a avut un rol important, au permis regândirea întregului sistem al procesului civil sub aspect doctrinar, cu o influenţă determinantă asupra practicii judiciare, confruntate intempestiv cu numeroase probleme generate de aplicarea noilor norme procedurale. Importanţa acestui Tratat a fost sporită prin funcţia sa formativă pentru numeroase promoţii de studenţi, de la toate facultăţile de drept din ţară. Conceptul de acţiune civilă, corelaţia dintre dreptul procesual la acţiune şi dreptul material la acţiune, diferenţa dintre cererea de chemare în judecată şi acţiunea civilă, elaborarea metodologiei procedurale pentru aflarea adevărului, explicaţiile substanţiale privind apelul, recursul, executarea silită şi procedurile speciale au rămas dobândite pentru teoria şi practica dezvoltate ulterior în domeniul dreptului procesual civil. Pe deplin meritat, lucrarea a fost distinsă în anul 1997 de către Academia Română cu Premiul „Simion Bărnuţiu” şi de către Asociaţia Juriştilor din România cu Premiul „Mihail Eliescu”.

Contribuţiile ştiinţifice realizate pe plan naţional au fost sintetizate în lucrarea Civil procedure in România, publicată la cea mai prestigioasă editură juridică din lume (Kluwer Law International, The Hague-London-Boston, 1997), în colecţia International Encyclopedia of Laws şi reeditată (în colaborare) în anul 2016. Este prima lucrare de acest gen prin care sistemul procesului civil din România a devenit accesibil tuturor celor interesaţi de o perspectivă de drept comparat în această materie.

În colaborare cu mentorul său, Savelly Zilberstein, profesorul Viorel Mihai Ciobanu a publicat în anul 2001 lucrarea Tratat de executare silită, la Editura Lumina. A fost încununată astfel seria cercetărilor anterioare ale celor doi autori în legătură cu etapa finală a procesului civil.

După adoptarea noului Cod de procedură civilă, a coordonat împreună cu Marian Nicolae cele mai pertinente comentarii ale acestui opus legislativ, publicate la Editura Universul Juridic, în anul 2016, sub denumirea Noul Cod de procedură civilă, comentat şi adnotat, Vol. I (art. 1-526) şi Vol. II (art. 527-1.133). O imagine sintetică a problemelor teoretice şi practice ridicate de acest opus legislativ a fost prezentată în lucrarea Drept procesual civil, elaborată în colaborare cu Traian Cornel Briciu şi Claudiu Constantin Dinu, a doua ediţie revăzută şi adăugită de ultimii coautori, fiind publicată în anul 2018, la Editura Naţional.

Această succintă prezentare a celor mai importante contribuţii doctrinare ale profesorului Viorel Mihail Ciobanu este relevantă pentru reforma procedurii civile în perioada postdecembristă, afirmaţie care poate fi mai bine înţeleasă dacă se ţine seama de rolul hotărâtor pe care l-a avut în redactarea actelor normative prin care s-a înfăptuit această reformă.

Două acte normative, cruciale pentru reforma postdecembristă a vechiului Cod de procedură civilă, au purtat amprenta gândirii critice, în egală măsură deschisă către soluţiile clasice şi către cele inovatoare, a profesorului Viorel Mihai Ciobanu. Legea nr. 59/1993, intrată în vigoare la 26 iulie 1993, a cuprins normele prin care a fost reintrodusă calea de atac a apelului, ca a doua judecată de fond, şi a fost remodelată calea de atac a recursului, cu caracter extraordinar. Apoi, prin O.U.G. nr. 138 din 14 septembrie 2000, au fost adoptate norme pentru modernizarea şi creşterea eficienţei procesului civil, incluzând reglementarea originală a cercetării produsului în cazul administrării probelor de către avocaţi, reglementare păstrată în actualul Cod de procedură civilă, într-o formă aproape identică. Chiar dacă acest ultim act normativ a fost modificat în anul următor, sacrificându-se în mod nejustificat unele dintre soluţiile propuse de Viorel Mihai Ciobanu şi preluate în ordonanţa menţionată, soluţiile menţinute au permis folosirea raţională a resurselor umane existente în sistemul instanţelor judecătoreşti.

Adevărata măsură a capacităţii reformatoare cu care a fost înzestrat profesorul Viorel Mihai Ciobanu a devenit evidentă odată cu adoptarea noului Cod de procedură civilă. Ca preşedinte al comisiei de redactare a acestui opus legislativ, a armonizat ideile şi punctele de vedere prezentate de specialişti din mediul academic şi din diferitele profesii juridice, a revizuit formularea fiecărui text normativ, a argumentat soluţiile agreate în comisie în raporturile cu decidenţii politici şi a elaborat motivaţia celor mai importante instituţii configurate în noul Cod de procedură civilă. Este regretabil că, după adoptarea şi intrarea în vigoare a acestui Cod, unele dintre soluţiile a căror necesitate a fost justificată în mod strălucit de către profesorul Viorel Mihai Ciobanu au fost abandonate, fie ca urmare a unor decizii pronunţate de instanţa de contencios constitu-ţional, fie ca efect al unor iniţiative legislative.

Dincolo de controversele din doctrină, de contradicţiile din practica judiciară, de unele decizii discutabile ale Curţii Constituţionale, noul Cod de procedură civilă şi-a dovedit viabilitatea, fiind un temei modern şi raţional pentru desfăşurarea echitabilă a procesului civil. Această constatare pune în lumină, o dată mai mult, poziţia privilegiată pe care o are profesorul Viorel Mihai Ciobanu în comunitatea juridică din România, ca reformator al procesului civil.

Şi dacă, prin această poziţie profesională, el va rămâne în mod durabil în conştiinţa acestei comunităţi, iar operele sale vor fi mereu consultate cu folos de către teoreticienii şi practicienii dreptului procesual civil, totuşi omul Viorel Mihai Ciobanu ne va lipsi mereu, ca dascăl, ca şef de şcoală, ca apărător al valorilor şi principiilor democraţiei constituţionale şi ca prieten.

Numeroase promoţii de studenţi au beneficiat de harul său pedagogic, în care erau îngemănate logica impecabilă, expresia lapidară, profunzimea explicaţiilor şi forţa de seducţie a prezenţei sale. A contribuit astfel la consolidarea profesiilor juridice din România, mulţi dintre studenţii săi păstrând şi continuând unele sau altele dintre aceste calităţi.

Şcoala de procedură civilă de la Bucureşti este creaţia sa. Această şcoală îi cuprinde nu numai pe discipolii săi din lumea academică, ci şi pe cei care, învăţând împreună cu profesorul Viorel Mihai Ciobanu tainele cercetării ştiinţifice, au scris lucrări importante în domeniul procedurii civile. Totodată, a condus comunitatea academică a Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, ca decan, din anul 2000 până în anul 2008, cu mână de fier îmbrăcată în mănuşă de catifea. În acea perioadă, a stimulat cercetarea ştiinţifică la toate disciplinele, a urmărit cu rigoare activitatea pedagogică, a gestionat în mod eficient resursele umane şi materiale ale instituţiei şi a creat un spirit de echipă demn de Alma Mater.

Fiind nouă ani judecător la Curtea Constituţională, începând de la înfiinţarea acesteia, pe temeiul Legii fundamentale, a influenţat în mod pozitiv multe dintre soluţiile instanţei de contencios constituţional. A contribuit altfel la consolidarea sistemului democraţiei constituţionale din România, într-o perioadă în care valorile şi principiile acestui sistem politic erau contestate, fie de către unele partide, fie de către unii ideologi din perioada totalitară. Mai mult, după ce nu a mai fost încorsetat de obligaţia de rezervă, aferentă funcţiei de judecător constituţional, ori de câte ori a observat derapajele clasei politice de la aceste valori şi principii, şi-a exprimat în mod exemplar atitudinea de apărare a democraţiei constituţionale.

Cel mai mult ne lipseşte prietenul Viorel Mihai Ciobanu. În anul universitar 1972/1973 eram student „boboc” la Facultatea de Drept din Bucureşti, când, fără a-l cunoaşte personal, am observat că era unul dintre liderii promoţiei care a absolvit studiile juridice în anul 1973. În anul universitar următor, şi-a început cariera academică, în calitate de asistent al profesorului Savelly Zilberstein, conducând seminarele de procedură civilă, şi al profesorului Ion Filipescu, conducând seminarele de dreptul familiei. În toamna anului 1973, l-am cunoscut direct, în luna de practică agricolă, obligatorie în acea vreme pentru toţi studenţii, nu numai pentru cei care urmau cursuri de agronomie. Bonomia, blândeţea, atitudinea colocvială şi spiritul de camaraderie de care a dat dovadă în acea împrejurare, au făcut suportabile condiţiile, altfel precare, de la Pietroiu, în Balta Ialomiţei. În toamna anului 1974, când am început seminarele de dreptul familiei sub conducerea sa, i-am descoperit talentul de pedagog şi pasiunea pentru drept, pe care le-a păstrat intacte de-a lungul întregii sale activităţi academice. Ulterior, când am devenit asistent al profesorului Constantin Stătescu, la disciplinele drepturi reale şi obligaţii, am beneficiat nu numai de sprijinul colegial, ci şi de prietenia lui Viorel Mihai Ciobanu, cu care m-a onorat până la trecerea sa în eternitate.

Generos şi cald, mereu îndatoritor, a dăruit mereu sentimentul de prietenie care a făcut mai frumoasă lumea din jurul său.

II

În opera sa ştiinţifică şi în activitatea de redactare a normelor juridice care configurează reforma procedurii civile în perioada postdecembristă, profesorul Viorel Mihai Ciobanu a fost preocupat de elaborarea metodologiei procedurale pentru aflarea adevărului, plecând de la principiile fundamentale în materie.

Căutarea şi descoperirea adevărului sunt, în primul rând, elementele unui proces de cunoaştere. Orice proces judiciar este, în mod fundamental, un proces de cunoaştere. Dreptatea, indiferent care ar fi criteriile ei, nu poate fi înfăptuită decât în raport cu anumite fapte cunoscute ca urmare a cercetării judecătoreşti, prin admiterea, admi-nistrarea şi interpretarea probelor. Dispoziţiile legale procedurale, sunt rezultatul unei evoluţii multimilenare, de alcătuire a unei metodologii de cunoaştere specifice pro-cesului judiciar. Eficienţa epistemică a acestei metodologii probatorii depinde însă nu doar de stăpânirea şi corecta aplicare a regulilor procedurale, ci şi de experienţa intelectuală şi de viaţă a judecătorilor. Profesorul Viorel Mihai Ciobanu a afirmat şi a explicat importanţa acestei metodologii probatorii, iar apoi a cizelat textele legale care conţin principiile şi elementele tehnice ale acesteia.

Înţelegerea şi aplicarea corectă a regulilor procedurale privind admiterea, admi-nistrarea şi interpretarea probelor este esenţială pentru aflarea adevărului în fiecare cauză supusă judecăţii. Aceste reguli procedurale, fie că este vorba de cele de principiu, fie că este vorba de cele de detaliu, formează un aparat epistemologic obligatoriu pentru judecător şi fără de care nu ar fi posibilă stabilirea adevărului.

Profesorul Viorel Mihai Ciobanu a acordat atenţia necesară pentru a limpezi conţi-nutul şi limitele rolului judecătorului în aflarea adevărului. În acest scop, fie a redactat, fie a revăzut în mod succesiv normele juridice care sintetizează obligaţia judecătorului de a clarifica toate aspectele care alcătuiesc pretenţiile şi apărările părţilor, necesitatea de a identifica toate probele pentru dovedirea sau infirmarea acestor pretenţii şi apărări, pentru a preveni erorile judiciare. Fără a renunţa niciun moment la independenţa şi imparţialitatea sa, judecătorul este singurul conducător al procesului. În această calitate, el nu trebuie să se rezume la simpla înregistrare a cererilor părţilor, chiar dacă acestea, conform principiului disponibilităţii, stabilesc cadrul procesual al oricărei pricini. Respectarea acestui principiu de către judecător este compatibilă cu utilizarea tuturor mijloacelor legale pentru a desluşi voinţa procesuală a părţilor şi pentru a verifica măsura în care pretenţiile, apărările şi susţinerile părţilor pot fi confirmate cu valoare de adevăr prin probe.

În mod consecvent, profesorul Viorel Mihai Ciobanu a precizat că judecătorul nu are dreptul să înlocuiască voinţa procesuală a părţilor cu propria sa voinţă, dar că acesta are atribuţii ferme care contribuie atât la clarificarea cadrului procesual, cât şi la admi-nistrarea tuturor probelor necesare pentru aflarea adevărului. Este motivul pentru care procedura civilă acordă judecătorului dreptul de a da sau de a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă, în absenţa cunoştinţelor de specialitate, părţile le-au dat o altă denumire. Desigur, în exercitarea acestui drept, judecătorul are datoria să supună dezbaterii părţilor calificarea juridică propusă, pentru respectarea principiului contradictorialităţii. În plus, el nu se limitează la probele propuse de părţi, putând să dispună administrarea oricărei probe, după ce necesitatea acesteia este pusă în discuţia părţilor, chiar dacă acestea se împotrivesc. Exercitându-şi atribuţiile judiciare de conducere a procesului civil, judecătorul poate obliga partea care deţine un anumit mijloc de probă să-l înfăţişeze în instanţă, fie la cererea celeilalte părţi, fie din oficiu.

Pentru că metodologia procedurală de aflare a adevărului constituie un sistem coerent, profesorul Viorel Mihai Ciobanu a subliniat că îndeplinirea rolului judecătorului în aflarea adevărului este indisolubil legată de respectarea celorlalte principii fundamen-tale ale procesului civil, în special a dreptului la apărare şi a exigenţelor contradicto-rialităţii, oralităţii, nemijlocirii, publicităţii şi continuităţii. Desigur, îndeplinirea acestui rol n-ar fi posibilă numai prin admiterea şi administrarea probelor, fără o apreciere critică a acestora. Judecătorul este liber să analizeze şi să aprecieze probele, atât în individualitatea lor, cât şi în ansamblu, ţinând seama de toate regulile procesuale relevante.

Contribuţia profesorului Viorel Mihai Ciobanu la elaborarea metodologiei proce-durale de aflare a adevărului poate fi înţeleasă în semnificaţiile ei profunde prin raportare la două adagii: res iudicata pro veritate accipitur şi audiatur et altera pars.

În Digestele lui Iustinian se regăseşte adagiul res iudicata pro veritate accipitur. Deşi datează din epoca clasică a dreptului roman, maxima a fost enunţată iniţial doar cu aplicare într-un caz particular, pentru ca apoi, începând cu dreptul lui Iustinian şi continuând până în zilele noastre, ea să aibă o aplicare generală în procedura civilă şi în procedura penală. Chiar din formularea acestui adagiu rezultă că lucrul judecat îşi bazează autoritatea nu pe adevăr, ci pe o prezumţie de adevăr. Ca orice raţionament inductiv, prezumţia de adevăr pe care se întemeiază autoritatea lucrului judecat a unei hotărâri judecătoreşti implică o concluzie care extinde elementele unor lucruri cunoscute la lucruri necunoscute. Se admite, pe temeiul unui asemenea raţionament inductiv că, întrucât cele mai multe hotărâri judecătoreşti exprimă adevărul, este rezonabilă concluzia că toate hotărârile din această categorie sunt expresia adevărului. Acest procedeu logic realizează însă o deplasare de sens de la adevărul obiectiv la adevărul judiciar. Discuţia este veche şi se ştie de multă vreme că statuările judecătorului nu sunt întotdeauna chiar adevărul, dar chiar şi în cazurile în care se îndepărtează de acesta ţin totuşi loc de adevăr.

Se mai ştie tot din timpul romanilor că acceptarea acestui raţionament inductiv, care implică prin el însuşi posibilitatea existenţei unor situaţii în care adevărul judiciar nu coincide cu adevărul obiectiv, este întemeiată nu numai pe forţa lui logică, ci şi pe un considerent de interes public. Într-adevăr, funcţia justiţiei de a realiza şi de a menţine ordinea cetăţii nu s-ar putea exercita în mod eficient dacă hotărârile judecătoreşti nu s-ar bucura de autoritate de lucru judecat, adică dacă nu s-ar considera că ele trebuie să fie apreciate ca expresie a adevărului sau, cel puţin, ca şi cum ar fi expresia adevărului: pro utilitate publica rebus iudicatis stare conveniat. În această formulă latină regăsim raţiunea pentru care se poate accepta faptul că nu întotdeauna adevărul judiciar coincide cu adevărul obiectiv.

Astfel înţeles şi justificat, adagiul res iudicata pro veritate accipitur dă seama, în egală măsură, de forţa şi de vulnerabilitatea justiţiei. Pe de o parte, justiţia are forţa de a impune adevărul judiciar chiar dacă sfera lui nu se suprapune cu sfera adevărului obiectiv. Pe de altă parte, există o limită a toleranţei oricărei societăţi faţă de neadevăr. Când apare şi creşte clivajul dintre reprezentarea pe care societatea o are despre adevăr şi modul în care justiţia exprimă adevărul prin hotărârile ei, justificarea logică şi socială a adagiului res iudicata pro veritate accipitur îşi pierde treptat din consistenţă, iar credibilitatea justiţiei se diminuează până la contestare.

Două restricţii se conturează în contextul acestor consideraţii. Mai întâi, într-o situaţie ideală, sfera adevărului judiciar ar trebui să coincidă cu sfera adevărului obiectiv; în mod excepţional, sunt tolerabile neconcordanţele dintre adevărul judiciar şi adevărul obiectiv; caracterul lor excepţional înseamnă însă că asemenea cazuri trebuie să fie cât mai puţine; organizarea procesului judiciar în mai multe etape şi sistemul căilor de atac, inclusiv al celor extraordinare, constituie remediile procedurale pentru restrângerea numărului acestor cazuri la minimul posibil. În al doilea rând, adevărul judiciar trebuie să fie în concordanţă cu reprezentarea pe care societatea o are despre adevăr; restricţia trebuie să fie înţeleasă însă nu numai ca un efort de acomodare a justiţiei la reprezentarea despre adevăr a societăţii, ci şi ca un efort pedagogic neobosit prin care justiţia formează şi consolidează spiritul de adevăr al societăţii. Aceste două restricţii pot fi respectate dacă judecătorii au capacitatea epistemică şi virtutea morală de a căuta şi de a descoperi adevărul.

În concepţia profesorului Viorel Mihai Ciobanu, principiile şi regulile care alcătuiesc metodologia procedurală de aflare a adevărului îşi găsesc un numitor comun în adagiul audiatur et altera pars. Regula este de bun simţ, astfel încât originea ei nu este în vreun text al unui jurisconsult roman, ci în piesele de teatru ale antichităţii, cum sunt Eumenidele de Eschil şi Medeea de Seneca. De cele mai multe ori, adevărul are faţete multiple. Situaţia de fapt dedusă judecăţii în orice proces nu poate fi stabilită dintr-o perspectivă unilaterală. Înţelepciunea judecătorului presupune situarea în aceste perspective multiple, pentru ca, în final, propria sa perspectivă să ofere o sinteză convingătoare ca expresie a adevărului faptelor.

Fie la catedră, fie în opera sa scrisă, fie în intervenţiile publice (puţine, dar con-vingătoare), profesorul Viorel Mihai Ciobanu a insistat asupra ideii că această sinteză trebuie să fie rezultatul întregii cercetări judecătoreşti, iar nu opinia judecătorului formată înainte de administrarea nemijlocită a probelor. De multe ori, tocmai seriozitatea şi hărnicia judecătorului care studiază temeinic dosarul înainte de a intra în şedinţa de judecată s-ar putea transforma în obstacole care împiedică aflarea adevărului. Acest studiu al dosarului înainte de dezbaterea contradictorie din şedinţa de judecată nu trebuie să se transforme într-o prejudecare a procesului. Receptivitatea judecătorului trebuie să rămână mereu proaspătă faţă de susţinerile, argumentele şi probele propuse de părţi. Soluţia procesului este concluzia finală a cercetării judecătoreşti, iar nu prejudecarea in limine litis.

În concepţia profesorului Viorel Mihai Ciobanu, adevărul nu este însă doar o valoare epistemică, ci şi una morală. Aflarea adevărului este dependentă nu numai de eficienţa ansamblului de procedee şi tehnici cognitive, fie ele juridice sau comple-mentare, ci şi de fidelitatea judecătorului faţă de valoarea morală a adevărului. Această obligaţie specifică de fidelitate este impusă judecătorului prin norme constituţionale şi prin norme procedurale fundamentate pe adevăr ca valoare morală. Independenţa şi inamovibilitatea judecătorului sunt principii constituţionale care apără judecătorul de orice influenţe şi presiuni, mai ales de cele politice. La adăpostul acestor garanţii constituţionale, adevărul, ca valoare morală, nu mai are de întâmpinat decât vulnera-bilităţile proprii ale conştiinţei judecătorului. Dimensiunea morală a adevărului impune virtutea morală a judecătorului fără de care, oricât de complexă şi eficientă ar fi metodologia epistemică, nu ar exista voinţa puternică pentru stabilirea corectă a faptelor deduse judecăţii. Incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea şi strămutarea sunt instituţii procesuale care pot fi folosite de judecător sau de părţi, după caz, pentru a asigura obiectivitatea şi imparţialitatea soluţionării oricărei pricini. Mai presus de aceste instituţii procesuale trebuie să se afle însă virtutea morală a judecătorului, cea mai importantă lumină care călăuzeşte calea către adevăr. Numai în lumina virtuţii morale a judecătorului metodele şi procedeele cognitive sunt eficiente şi se reduce riscul săvârşirii erorilor judiciare.

Asociind capacitatea epistemică şi virtutea morală, judecătorul poate respecta cele două restricţii care păstrează justificarea logică şi socială a adagiului res iudicata pro veritate accipitur. Numai prin această asociere justiţia se poate apropia de situaţia ideală în care sfera adevărului judiciar coincide cu sfera adevărului obiectiv, iar reprezentarea pe care societatea o are la un moment dat despre adevăr se apropie şi ea cât mai mult de adevărul obiectiv.

Contribuţia profesorului Viorel Mihai Ciobanu la elaborarea metodologiei procedurale de aflare a adevărului este lumina care călăuzeşte activitatea judecătorilor. În condiţiile democraţiei constituţionale judecătorul se află într-o poziţie privilegiată. El poate căuta şi stabili adevărul fără a deveni el însuşi o victimă. Întotdeauna căutarea adevărului este un act de libertate. De multe ori, de-a lungul istoriei, libertatea a fost posibilă numai prin sacrificiul suprem, iar martirii au luminat prin libertatea lor calea către adevăr. Din fericire, în regimul politic al democraţiei constituţionale nu mai este nevoie să fii martir pentru a fi liber. Căutând şi descoperind adevărul, judecătorul îşi pune în lucru propria libertate şi contribuie la asigurarea libertăţii celorlalţi. Gradul de libertate al comunităţii este direct proporţional cu gradul de adevăr.