Infracțiunea de evaziune fiscală. Motivarea hotărârii judecătorești – Sancțiune. Cauza de reducere a pedepsei reglementată de art. 10 din Legea nr. 241/2005. Soluționarea acțiunii civile alăturate procesului penal. Menținerea sechestrului asigurător

Rezumat

1. Motivarea hotărârii judecătorești trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă. Motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică atât diferitelor capete de acuzare, dar și mijloacelor de apărare. Această garanție este esențială, pentru că permite justițiabilului să se asigure că cererile sale au fost examinate și că judecătorul a ținut cont de ele. Motivarea trebuie să permită urmărirea unui raționament logic care a condus judecătorul la pronunțarea unei anumite soluții. Pentru a răspunde cerințelor unui proces echitabil, motivarea trebuie să evidențieze că judecătorul a analizat cu adevărat elementele concrete ale speței deduse judecății. Inculpații au optat pentru soluționarea cauzei în procedura simplificată a recunoașterii vinovăției, conform dispozițiilor art. 374 alin. (4), art. 375 și art. 396 alin. (10) C. pr. pen. , recunoscând săvârșirea faptelor descrise în actul de sesizare al instanței și fiind de acord cu probele pe care procurorul și-a întemeiat dispoziția de trimitere în judecată. În atare situație, împrejurarea că judecătorul primei instanțe a ales să expună în cuprinsul sentinței penale întreaga situație de fapt reținută de procuror în rechizitoriu în sarcina inculpaților nu poate echivala cu o nemotivare a acestei hotărâri. 

2. În raport de noua reglementare în materia apelului, introdusă de noul Cod de procedură penală, art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. pr. pen. , constatarea în calea de atac a apelului a motivului de nulitate relativă constând în nemotivarea parțială a hotărârii primei instanțe nu poate constitui un motiv de desființare a întregii hotărâri și de trimitere spre rejudecare instanței învestite inițial cu judecarea pe fond a cauzei. O asemenea, soluție nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum a fost prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și interpretat în mod constant de către instanța europeană. Stabilirea caracterului echitabil al unei proceduri penale desfășurate împotriva unui inculpat se va realiza prin luarea în considerare a întregii proceduri, în ansamblul ei, aspect care conduce la următoarea concluzie: o carență constatată într-un stadiu incipient al procedurii poate fi îndreptată într-un stadiu ulterior, cu condiția ca instanța de control judiciar să aibă competența necesară ștergerii viciului invocat.

3. Întrucât dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 sunt un beneficiu acord de lege inculpatului, iar nu părții civile, orice dubiu cu privire la cuantumul pretențiilor părții civile îi va profita întotdeauna inculpatului care își manifestă disponibilitatea de a achita pretențiile părții civile. Îi revine părții civile obligația de a indica exact sub aspectul laturii civile pretențiile pe care le are de la inculpat, iar în situația în care partea civilă nu își îndeplinește această obligație, în tot cursul urmăririi penale îi revine procurorului obligația de a clarifica cuantumul pretențiilor părții civile, iar în cursul judecății o asemenea obligație îi revine instanței de judecată, însă doar până la primul termen de judecată. Noțiunea de „pretențiile părții civile” folosită de legiuitor în accepțiunea art. 10 din Legea nr. 241/2005 nu este identică cu noțiunea de prejudiciu produs ca urmare a săvârșirii de către inculpat a vreuneia dintre infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 și 9 din Legea nr. 241/2005. În condițiile în care inculpatul dorește să beneficieze de beneficiul acordat de art. 10 din Legea nr. 241/2005 și și-a manifestat intenția, ca în termenul defipt de dispozițiile legale anterior menționate, să achite pretențiile părții civile, partea civilă are obligația de a preciza în mod clar, complet și precis cuantumul pretențiilor pentru ca inculpatul să fie în măsură să realizeze plata voluntară a prejudiciului. În situația în care partea civilă nu este în măsură să indice cu exactitate cuantumul obligațiilor fiscale accesorii aferente debitului principal decurgând din infracțiunile de evaziune fiscală săvârșite de inculpații anterior menționați, acest aspect nu poate fi considerat un impediment pentru aplicarea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005. Într-o atare situație, dispozițiile anterior citate urmează să fie reținute în favoarea fiecăruia dintre inculpații, dacă aceștia vor achita cuantumul pretențiilor părții civile care au caracter cert, precis și determinat. Întrucât dispozițiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 sunt un beneficiu acord de lege inculpatului, iar nu părții civile, orice dubiu cu privire la cuantumul pretențiilor părții civile îi va profita întotdeauna inculpatului care își manifestă disponibilitatea de a achita pretențiile părții civile. 

4. Fiecare dintre administratori ar putea beneficia de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, dacă fiecare ar achita pretențiile părții civile stabilite proporțional cu numărul acestora. Dacă s-ar primi interpretarea că este necesară achitarea integrală a pretențiilor părții civile de fiecare dintre inculpate, pentru ca fiecare să beneficieze de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, s-ar ajunge la situația în care partea civilă ar încasa dublul pretențiilor sale, respectiv o plată nedatorată. Or, o asemenea interpretare excede voinței legiuitorului, fiind lipsită de orice fundament logic, ajungându-se la situații greu de acceptat în practică, în care în cazul unei solidarități între un număr mare de inculpați pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, partea civilă ar încasa de mai multe ori contravaloarea pretențiilor sale civile, doar pentru ca inculpații să poată benefica de cauza de reducere a pedepsei. Vor beneficia de dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, acei inculpați care vor achita în integralitate pretențiile părții civile, prin eforturile lor conjugate, această interpretare trebuind a fi realizată în favoarea inculpaților, iar nu în defavoarea lor. 

5. Din analiza dispozițiilor legale cuprinse în O. G. nr. 6/2019, rezultă că legiuitorul a înțeles să instituie o procedură specială de anulare a accesoriilor ce se derulează exclusiv în fața organelor fiscale competente, dispozițiile legale anterior citate neputând fi invocate în cursul procesului penal. Instanțele de judecată în materie penală nu au nicio atribuție legală pentru a acorda facilitățile de plată reglementate de O. G. nr. 6/2019, astfel că inculpații nu pot solicita sub acest aspect să se constate anularea unor accesorii fiscale, măsură ce poate fi dispusă exclusiv în procedura reglementată în fața organelor fiscale. 

6. Inculpații care au achitat prejudiciul au la dispoziție o acțiune în regres împotriva acelor inculpați care nu au achitat vreo sumă de bani cu acest titlu și care au fost obligați în solidar cu aceștia să îl plătească, însă acțiunea în regres se soluționează potrivit regulilor reglementate de Codul civil și de Codul de procedură civilă, neavând nicio legătură cu latura civilă a prezentei cauze. Ca atare, menținerea sechestrului asigurător pentru a garanta o acțiune în regres a celorlalți inculpați este nelegală în procesul penal, menținerea sechestrului asigurător dispunându-se doar pentru cazurile limitativ prevăzute de art. 249 alin. (1) C. pr. pen. , pentru care această măsură a și fost instituită. 

– Legea nr. 241/2005: art. 9 alin. (1) lit. c), art. 10
– Codul de procedură penală: art. 374 alin. (4), art. 375, art. 396 alin. (10), art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. b) 
– O. G. nr. 6/2019: art. 26, art. 28, art. 30 
– Decizia nr. 17/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea unui recurs în interesul legii 
– Decizia nr. 9 din 15 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală