Anularea deciziei de atragere a răspunderii fiscale solidare. Sarcina probei dovedirii relei-credinţe şi condiţiile în care poate fi invocat principiul bunei-credinţe

DREPT ADMINISTRATIV ŞI DREPT FISCAL

Rezumat

Pentru ca organului fiscal să i se impună să facă dovada că neplata unor datorii fiscale este săvârşită cu rea-credinţă, trebuia ca administratorul societăţii debitoare să invoce şi să înainteze dovezi care să tindă a demonstra că acesta a fost doar în culpă. Soluţia instanţei de fond a plecat de la premisa greşită că buna-credinţă nu trebuie demonstrată, însă acest principiu de drept, care se regăseşte şi în cuprinsul art. 12 C. pr. fisc. nu este aplicabil în prezenta cauză, întrucât ab initio administratorul societăţii debitoare nu poate fi considerat de bună-credinţă de vreme ce nu şi-a respectat obligaţia de a plăti datoriile fiscale şi nici de a depune situaţiile financiar-contabile în ultimii cinci ani. Astfel, dispoziţiile art. 12 alin. (2) C. pr. fisc. prevăd că buna-credinţă presupune plata obligaţiilor fiscale.

Cu alte cuvinte, pentru a nu fi incidente prevederile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, reclamantul trebuia să dovedească faptul că este doar în culpă şi nu a acţionat intenţionat. Or, o astfel de dovadă nu numai că nu a fost făcută, dar nici măcar nu s-a invocat vreun argument care să conducă la concluzia că neplata datoriei fiscale nu îi poate fi imputată reclamantului. Organul fiscal a considerat în mod rezonabil în condiţiile date că reclamantul este de rea-credinţă şi a emis astfel decizia de atragere a răspunderii solidare, aceasta nefiind ținut să facă o dovadă ce implică un element subiectiv al reclamantului cu alte elemente probatorii decât cele ce se regăsesc în dosarul fiscal.

– Codul de procedură fiscală: art. 12, art. 25, art. 265

– Legea nr. 31/1990: art. 73 alin. (1) lit. e)