Motivarea „nemotivată” a deciziei din calea de atac sau preluarea identică a considerentelor hotărârii primei instanţe

DEZBATERI

Rezumat

Copierea considerentelor din hotărârea supusă căii de atac nu este de natură să confere garanţia faţă de justiţiabili că argumentele şi criticile lor au fost în mod real analizate sau instanţa de apel a procedat doar la preluarea unei motivări cel puţin aparent logico-juri-dice pentru a-şi îndeplini rolul.

Cu toate acestea, preluarea considerentelor instanţei inferioare de către instanţa supe-rioară poate fi permisă, în măsura în care autorul căii de atac învederează critici identice în ambele etape procesuale, iar instanţa de control judiciar validează optica instanţei de fond.

De asemenea, hotărârea prin care au fost preluate în bloc argumentele uneia dintre părţi nu poate fi verificată în calea de control judiciar, nefiind expus un raţionament propriu al judecătorului cauzei care să fi condus în mod logic la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Într-adevăr, motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. Or, pentru conferirea tuturor garanţiilor insti-tuite de lege în beneficiul justiţiabililor (dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul de acces la justiţie), raţionamentul expus trebuie să aparţină judecătorului care soluţionează cauza, acesta fiind rolul său în cadrul procesului civil (şi nu numai).

Cu toate acestea, în măsura în care hotărârea judecătorească este dată nu doar în limitele învestirii instanţei de judecată, dar şi în limitele impuse de lege, aceasta nu poate fi cali-ficată drept nemotivată, chiar dacă preia din argumentele uneia dintre părţi şi nu anali-zează argumentele părţii adverse.

Condiţia esenţială care coincide ambelor probleme analizate vizează ca instanţa de control judiciar să analizeze şi să răspundă, explicit sau implicit, la toate criticile formu-late de către părţi. Pe lângă exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. pr. civ. relative la conţinutul considerentelor, art. 9 alin. (2) C. pr. civ. ridică la rang de principiu regula potrivit căreia limitele judecăţii sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

În măsura în care magistratul cuprinde în considerente situaţia de fapt, toate cererile şi apărările pertinente ale părţilor, precum şi motivele pentru care au fost admise/respinse aceste cereri, preluarea argumentelor formulate de o parte sau cuprinse în considerentele hotărârii atacate nu este aptă să determine nulitatea actului de înfăptuire a justiţiei, deoarece acest fapt nu este interzis expres de lege.

Cuvinte-cheie: nemotivare; imparţialitatea judecătorului; validarea opticii instanţei de fond; limitele învestirii