Concediul anual plătit de odihnă în ipoteza cumulului contractelor individuale de muncă ale salariatului din sectorul bugetar

DEZBATERI RRDJ

Rezumat

Prezentul studiu analizează dispozițiile H. G. nr. 250/1992 din perspectiva interferenței prevederilor sale cu dreptul social fundamental – dreptul la concediu anual de odihnă al salariatului, astfel cum a fost consacrat la nivel supranațional în cadrul Uniunii Europene, în interpretarea obligatorie a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Natura juridică a dreptului la concediu anual de odihnă, dublată de principiul nediscriminării lucrătorilor pe fracțiune de normă, impune o abordare interpretativă obligatorie în favoarea priorității de aplicare a normativului european, ce afirmă, în principal, un set de valori sociale comune, imuabile și poate doar perfectibile. În acest sens, studiul pledează pentru o aplicare sistemică și integrată a dispozițiilor normative, ținând cont de ierarhia izvoarelor de drept, dar și de perpetua tendință evolutivă a realităților sociale și a normelor ce le reglementează, astfel că după mai bine de un sfert de secol, elementele și criteriile de raportare trebuie să depășească un cadru normativ definit după un sistem referențial specific anilor 90. Studiul are în vedere și tendințele legislative recente, care însă rămân incongruente și inconsecvente în soluția aleasă, perpetuând în mod vădit un tratament juridic diferit în ceea ce privește substanța dreptului la concediu de odihnă al salariaților cu fracțiune de normă. 

Cuvinte-cheie: dreptul la concediu anual de odihnă; contracte de muncă încheiate în cumul în sectorul bugetar; principiul nediscriminării lucrătorilor pe fracțiune de normă; prioritatea de aplicare a normativului european; jurisprudența interpretativă obligatorie a Curții de Justiție a Uniunii Europene