Decizie de sancționare disciplinară; caracterul restrictiv al dispozițiilor înscrise în art. 251 și art. 252 alin. (2) lit. b) C. mun. – efecte juridice; criterii de apreciere a legalității constituirii comisiei de cercetare disciplinară;

DREPTUL MUNCII ȘI SECURITĂȚII SOCIALE

Rezumat

În sens substanțial, potrivit dispozițiilor art. 252 alin. (2) C. mun., decizia de sancționare disciplinară este un act formal, iar conținutul acesteia este impus prin norme imperative, sub sancțiunea nulității. Totuși, doar eludarea totală a cerințelor înscrise în art. 252 C. mun. atrage nulitatea deciziei de sancționare, celelalte neregularități nefiind de natură a invalida formal actul sancționator, având efecte exclusiv în verificarea temeinicei acestuia. 
În acest sens, angajatorul va fi limitat de propriul act decizional emis, care constituie obiect al controlului jurisdicțional și în raport de prevederile căruia se vor verifica condițiile răspunderii disciplinare, ca formă specială de răspundere în cadrul raporturilor de muncă. 
Ca normă de excepție, art. 251 C. mun. trebuie interpretat restrictiv, reținându-se că legalitatea oricărui act juridic este supusă condițiilor de fond și de formă la data realizării acestuia. În consecință, nelegalitatea constituirii comisiei de cercetare disciplinară trebuie raportată la situația juridică existentă la data desemnării comisiei.  Obiectul litigiului este determinat prin prisma actului de sesizare al instanței, respectiv contestație împotriva deciziei de sancționare. În aceste limite, nici intimata, nici instanța nu pot reține aspecte faptice sau juridice peste conținutul actului decizional intern, ale cărui legalitate și temeinicie se analizează exclusiv prin raportare la conținutul său intrinsec și la normele legale în vigoare la momentul edictării sale. Subordonarea ierarhică a salariaților nu poate echivala cu înfrângerea voinței lor individuale și nu poate legitima poziții autocrate ale angajatorului. Dificultățile referitoare la managementul  intern își pot găsi soluții în aplicarea normativului privitor la raporturile de muncă, fără a putea transgresa în sfera răspunderii disciplinare lipsa concursului salariatului în aflarea unor soluții mai facile, în condițiile în care acordul salariatului nu poate fi impus, ci trebuie liber manifestat. În consecință, elementul material al faptei nu are caracter ilicit, întrucât nu încalcă nicio normă legală și nici regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici, potrivit art. 247 C. mun.

– Codul muncii: art. 247, art. 251-252