Judecătorul între procedura acuzatorială şi inchizitorială, între datoria aflării adevărului cu toate mijloacele legale şi obligaţia de a respecta disponibilitatea părţilor şi limitele învestirii

DEZBATERI

Rezumat

Care este rolul judecătorului în aflarea adevărului? Iată cea mai profundă întrebare căreia trebuie să îi răspundă un judecător pe tot parcursul carierei sale. În timp judecătorul va pendula între procedura acuzatorială şi inchizitorială şi îşi va găsi în cele din urmă calea, echilibrul, folosind toate mijloacele legale de care dispune pentru a-şi îndeplini menirea, aceea de a afla adevărul şi a evita greşeala. În drumul său spre adevăr judecătorul trebuie să rămână mereu activ, să ceară lămuriri, să administreze toate probele pe care le consi-deră necesare, să fie vigilent în analiza poziţiei părţilor, rămânând obligatoriu echidistant faţă de acestea, respectându-le egalitatea în faţa legii şi a instanţei, calificând cererile cu atenţie în scopul în care au fost formulate, fără însă a le modifica voinţa pentru că principiul disponibilităţii e de esenţa procesului civil, iar încălcarea limitelor învestirii nu e permisă.

Articolul prezent porneşte de la definirea, înţelegerea procedurii acuzatoriale şi inchizi-toriale între care legiuitorul face alegerea atunci când stabileşte rolul judecătorului în derularea procedurii şi stabilirea adevărului judiciar; trece apoi în revistă istoricul princi-palelor reglementări din dreptul românesc cu privire la rolul judecătorului, relevând evoluţia de la o procedură acuzatorială de inspiraţie franceză, la o procedură cu puter-nice accente inchizitoriale, încercându-se totuşi alegerea unei căi de mijlocul cu valori-zarea principiului disponibilităţii părţilor.

Articolul e construit mai apoi în principal în jurul art. 22 C. pr. civ., inima reglementării rolului judecătorului în aflarea adevărului şi ridică probleme esenţiale, dar şi sensibile ale judecătorului care caută să-şi definească menirea şi să o îndeplinească cât mai bine. Soluţionarea litigiilor conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, reguli de drept aflate în continuă schimbare, tot mai des neclare, inconsecvente, necorelate şi mai nou tot mai des neconstituţionale, îngreunează rolul judecătorului transformându-l uneori într-un creator, chiar un „magician”, care trebuie să dea normei logică, coerenţă şi con-secvenţă în litigiul dedus judecăţii, pentru a pronunţa o soluţie legală şi echitabilă. Nevoia aflării adevărului îl împinge pe judecătorul activ să ceară părţilor probe în plus, chiar să le impună în ciuda împotrivirii sau pasivităţii acestora, fiind însă mereu atent să rămână echidistant faţă de părţi şi să nu se transforme în avocatul acestora. Judecătorul trebuie „să citească”, să înţeleagă voinţa părţilor, să o califice corect, când se impune o asemenea calificare, dar fără a schimba vreodată voinţa părţilor, fără a încălca limitele învestirii şi disponibilitatea. Analiza de drept comparat şi trimiterile frecvente la legislaţia şi juris-prudenţa franceză pot fi utile în aprofundarea sensului instituţiilor analizate cu atât mai mult cu cât, atât vechiul Cod de procedură civilă de la 1865, cât şi actualul cod au fost inspirate şi au dobândit o puternică influenţă a dreptului francez.

Şi mai presus de toate, în tot acest demers, judecătorul trebuie să rămână integru, liber, independent, supus doar legii, asigurând garanţia unui proces echitabil, judecat în termen optim şi rezonabil, aşa cum prevede art. 6 CEDO, acţionând mereu cu bună-credinţă şi în mod echitabil.

E oarecum ca mersul pe sârmă, trebuie să îţi păstrezi echilibrul şi coloana dreaptă până la capătul „reprezentaţiei” pentru că orice mică ezitare sau înclinare într-o direcţie sau alta poate deveni fatală.

Cuvinte-cheie: rolul judecătorului, procedura acuzatorială, procedura inchizitorială, aflarea adevărului, principiul disponibilităţii