– Eseu cu privire la rolul adevărului în ordinea de drept –

ARGUMENTUM: JUDECĂTORII ÎN CĂUTAREA ADEVĂRULUI

Rezumat

„Nevinovăţia” nu trebuie dovedită niciodată, întrucât ea este prezumată. Ceea ce trebuie dovedit este „vinovăţia”, şi asta dincolo de orice dubiu cât de mic. Atunci când îşi exercită dreptul de apărare, acuzatul nu îşi dovedeşte „nevinovăţia”, ci contracarează prin mijloace adecvate, de forţă egală cu cea a mijloacelor de care dispune acuzatorul (principiul „egalităţii armelor”), probele aduse în susţinerea vinovăţiei lui.

„Quid iustitia sine veritate?”/„ce este justiţia fără adevăr?” Răspunsul pare a se impune de la sine: ruptă de adevăr, hotărârea judecătorească este generatoare de haos, în loc să fie garant al ordinii; izvor de război, în loc să fie instrumentul păcii.

Judecătorii trebuie să îşi aducă aminte mereu că ei sunt nu doar locuitori legitimi ai pretoriului, ci şi membri ai cetăţii. Le pot împăca pe cele două doar servind adevărul; nu prin proclamarea lui pompoasă, ci prin căutarea lui permanentă, sinceră şi neobosită.

Cuvinte-cheie: judecători, adevăr, silogism juridic, identitate naţională, nevinovăţie, probe, dubiu, suspiciune