De Brevitate Vitae sau... Guadeamus Igitur. Sau Viorel Mihaiu Ciobanu, un Comenius modern

Rezumat

Doamna Evelina Oprina m-a căutat acum câteva săptămâni, mi-a spus că dedică un număr al revistei pe care o conduce profesorului Viorel Mihai Ciobanu şi în felul propriu, adică elegant, politicos, delicat şi ferm în acelaşi timp, mi-a cerut să scriu. Orice, dar despre el. Da, sigur, îi răspund eu, dar nu ştiu ce ar putea ieşi pentru că îmi lipseşte şi acum foarte mult profesorul Ciobanu şi pentru că e un vălmăşag de gânduri amare şi de tristeţe în mintea mea, ori de câte ori încerc să scriu despre el. Aşadar, încerc!

În urma scurtei discuţii cu doamna Evelina Oprina mi-am amintit că datorez cu-noaşterea domniei sale, faptului că a făcut doctoratul în coordonarea profesorului Ciobanu şi că atunci când am citit-o, teza mi-a plăcut prin acurateţea ei şi că autoarea tezei a con-firmat că şi în lucrările ştiinţifice, originalitatea nu este altceva decât prelungirea perso-nalităţii autorului în scrierea sa. Şi îmi mai amintesc că, deşi a avut emoţii mari la susţinere, prezentarea orală a fost impecabilă. Şi după atâţia ani de la acel eveniment (se petrecea susţinerea tezei în anul 2004, pe o vreme rece) şi în care doamna Evelina Oprina a crescut profesional fără oprire, devenind una dintre vocile cele mai importante ale dreptului procesual civil, domnia sa îşi şi omagiază într-un număr special al prestigioasei reviste al cărei „suflet” este, profesorul! Dovadă de nobleţe sufletească!

Încerc să mi-l imaginez pe Viorel Mihaiu Ciobanu mic, mirat şi candid (mi-e greu să mi-l închipui şi neastâmpărat decât în setea-i de cunoaştere) prin curtea Judecătoriei şi a Procuraturii din Huedin în care şi-a petrecut ani buni din viaţă, fascinat de ce se întâmpla în juru-i şi ocrotit de oamenii legii de la care a şi aflat lucruri care i-au folosit mai târziu, aşa cum el însuşi mărturiseşte într-un interviu pe care l-a acordat doamnei Mihaela Mocanu1. Interviu de la care au trecut nouă ani. Din care şase ani fără el. Doamne, ce mult a trecut! Şi totuşi, cât de între noi a rămas! Cât de des şi de mult îl pomenim!

Cu şase ani şi încă o lună în urmă era în spital, iar profesorul Nicolae Popa (care îl iubea ca pe un frate mai mic) îmi dădea şi mie veşti despre el, veşti pe care le afla de la doctorii care îl aveau în grijă. Prin 11 sau 12 iunie, profesorul Popa îmi spune cu bucurie reţinută că ar fi totuşi nişte semne de speranţă şi că ar putea trece peste răul care-l dobo-râse. Şi tot profesorul Nicolae Popa mi-a dat apoi vestea de care ne era teamă tuturor celor care-i ştiam starea, suferinţa, pâlpâirea tot mai slabă a vieţii din el.

A vorbit studenţilor săi la ultimul curs şi le-a mulţumit pentru că au fost „buni”, dar n-a mai apucat sfârşitul anului şcolar şi l-au plâns odată cu colegii şi cu toţi cei care l-au cunoscut şi iubit şi ultima generaţie de studenţi căreia i-a predat cu neîntrecuta-i măiestrie cursul de procedură civilă. Atunci, după 43 de ani şi de atunci încoace, la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, imnul studenţilor s-a cântat şi se cântă şi pentru el, dar fără el!

Pe mine mă înfioră la fiecare început şi sfârşit de an şcolar imnul cu origini neclare şi istorie controversată al studenţilor de pretutindeni şi de al cărui titlu adevărat ne ferim. Amestec năvalnic de gravitate şi armonie muzicală, de bucurie şi tristeţe, de uşoară vulgaritate cu ingenuitate, de pesimism şi optimism, de revoltă şi supunere, dar cu un mesaj profund care ne îndeamnă să trăim clipa (carpe diem) pentru că viaţa noastră e scurtă. Şi pe care îl ştim şi îl transmitem din generaţie în generaţie cu titlul „Gaudeamus Igitur” (Să ne bucurăm împreună), deşi titlul adevărat este „De Brevitate Vitae” (Despre scurtimea vieţii). Cânt pe care, la noi în Transilvania trebuia să îl ştie la terminarea şcolii toţi liceenii. Şi tot la noi (adică şi la Bistriţa şi la Huedin) şi tot în tradiţia acestui cânt (în anul 1782, August Nieman1 a adaptat trei poezii la melodia imnului), pe melodii şi ritmuri îndrăgite, noi, absolvenţii scriam versuri şi cântam două seri la rând (nu ajungea una singură pentru toţi) la geamul/uşa profesorilor noştri.

Profesorul Viorel Mihaiu Ciobanu a trăit şi a murit ca-n cântul despre care am vorbit, de parcă acesta ar fi fost scris anume pentru el. A trăit clipa, s-a bucurat împreună cu studenţii lui şi cu cei din preajma lui, a suferit pentru cei pe care i-a pierdut şi când putea şi avea încă atâtea a face, a spune, a transmite, a ne învăţa, moartea l-a prins, ca-n imn, în ghearele ei atroce, amintindu-ne tuturor că viaţa este scurtă.

L-am auzit vorbind întâia oară la o conferinţă ştiinţifică a studenţilor despre care nu-i prea plăcea să vorbească, pentru că fără să îşi dorească, supărase atunci un profesor a cărui teorie privind natura juridică a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Marii Adunări Naţionale o combătea argumentat, el îmbrăţişând opinia altui profesor, domnul Mircea Lepădătescu, cu care învăţase dreptul constituţional. Profesorul cu care studentul Viorel Ciobanu era în dezacord, domnul Nistor Prisca (altfel, un dascăl hâtru şi plin de umor, dar mai orgolios decât se cuvenea să fie un dascăl în raporturile cu studenţii săi) a reacţionat vehement şi nepotrivit, refuzând să admită că teoria domniei sale ar putea fi criticată de un student, fie el şi eminent, darămite că s-ar putea să nu aibă dreptate. După 22 de ani, Curtea Constituţională, din a cărei primă compunere a făcut parte ca judecător şi Viorel Mihaiu Ciobanu (alături de Vasile Gionea, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Victor Dan Zlătescu) i-a confirmat opinia ce-o susţinuse ca student (Decizia nr. 45/17 mai 1994), argumentând şi hotărând că Regula-mentele Camerelor Parlamentului nu sunt legi.

Studentul de atunci, înalt, oacheş, cu mustaţă şi păr negru ca tăciunele, îmbrăcat la costum, cămaşă albă şi cravata, purtător (deja) de ochelari care-i sporeau prestanţa, cu mersul uşor legănat şi pas cumpătat, a impresionat mulţimea de studenţi şi profesori (cu excepţia profesorului Nistor Prisca, desigur) adunată în amfiteatrul în care se desfăşura conferinţa. Discursul său anunţa pe viitorul profesor. Şi-a prezentat referatul cu aplomb, stăpân pe sine şi pe problema ce o pusese în discuţie, cu o admirabilă argumentaţie. Documentat temeinic, a fost metodic şi convingător în discurs. Poate cel mai convingător dintre toţi participanţii care apucaseră să vorbească până atunci în conferinţă (ceilalţi, care aşteptam înfriguraţi să ne vină rândul, n-am mai putut vorbi după supărarea prea orgoliosului profesor). Şi pentru că vreme de patru ani el a fost la fel, n-a mai fost, desigur, o surpriză pentru suflarea studenţească din generaţia sa faptul că tânărul ardelean, lipsit de rude şi relaţii în Bucureşti, a fost (p)oprit la catedră spre a se alătura corpului de profesori nepereche ai facultăţii pe care, merituos, o terminase.

Surpriză sau mai degrabă surprinzător ar putea fi timpul în care cuvântul lui a căpătat greutate în mediul academic. Timpul scurt în care a devenit egalul uriaşilor profesori de drept din toată ţara, dar şi liderul informal al celor din Bucureşti. Era înnăscut parcă pentru a conduce fără să fie nevoie de a fi numit în vreo funcţie şi pentru a fi ascultat, fără să bată în masă ori să ridice tonul. Afară de inteligenţa sclipitoare, avea darul de a aduna oamenii în jurul său, de a-i face să se simtă buni şi importanţi, de a-i face egalii lui. Avea ceva ce-l aşeza deasupra răutăţii, a meschinăriei şi a egoismului. Era altruist şi înţelegător cu toţi. Avea vocea molcomă şi un calm care dezarma pe orice turbulent. Şi un fel de a fi care obliga pe orice interlocutor să aibă grijă la ce şi la cum spune.

Venise la Bucureşti cu gând să înveţe drept spre a deveni jurnalist (spune în interviul acordat doamnei Mihaela Mocanu) sau procuror (mi-a spus mie cândva), neştiind nici el pesemne că în stele îi era scris să fie dascăl. Este, prin urmare, meritul profesorului Ilie Stoenescu că l-a descoperit şi a profesorului Savelly Zilberstein care i-a continuat îndru-marea şi al amândurora că l-au pus definitiv pe drumul cărţilor, al bibliotecilor, al cerce-tării, al scrisului şi al învăţării altora. Ilie Stoenescu i-a fost şi conducătorul său de doctorat (cu teza „Controlul judiciar în procesul civil”, susţinută în anul 1980, când a devenit cel mai tânăr doctor în drept al acelor timpuri), iar faţă de profesorul său Savelly Zilberstein, al cărui asistent a fost după retragerea în anul 1975 a profesorului Ilie Stoenescu, învăţăcelul a avut un respect nemăsurat (a refuzat să fie conducător de doctorat câtă vreme blândul şi bunul profesor Zilberstein a fost îndrumător, deşi candidaţii valoroşi erau mulţi), iar atunci când şi acesta s-a retras de la catedră, a avut pentru domnia sa grijă de adevărat fiu. După ce a devenit el însuşi conducător de doctorat, mi-a spus şi m-a convins că „avem datoria morală faţă de cei dinainte, dar şi faţă de noi înşine şi faţă de facultate, de a transmite celor ce vin, ceea ce am învăţat noi şi de a-i învăţa să afle şi ceea ce noi nu ştim”! Iar la uşa lui a fost mereu rând mare de candidaţi dornici de a-i fi doctoranzi, de a învăţa de la el şi a face cu el teze valoroase. Toată viaţa este o şcoală spunea profesorul Ciobanu aidoma lui Comenius (cu care l-am asemănat adesea în ultimii ani de viaţă pentru felul în care era ca dascăl şi pentru felul în care a scris) şi trebuie să citesc tot ce s-a scris în domeniul meu (atunci când mi-a cerut o carte şi eu i-am spus că ar fi lipsită de valoare).

Sobrietatea nu-i era doar aparentă, dar asta nu l-a împiedicat să-i cucerească pe studenţi (43 de generaţii!) cu felul său de a fi: bun, blând, drept, înţelegător şi înţelept, cald, foarte cald. Le-a fost mai întâi ca un frate mai mare, apoi ca un părinte. Avea ştiinţa de a-i mobiliza, de a-i învăţa să înveţe (nu de a-i obliga să înveţe!), de a le descoperi calităţile şi de a-i ajuta să şi le sporească, de a-i încuraja, de a le arăta drumul cel bun. Vorba-i era mângâiere şi pentru necăjiţi, chiar alinare, iar când se supăra pe cineva, suferea mai rău decât cel ce-i provocase supărarea, închizându-se pentru o vreme în el şi tăcând. Când studenţii îl colindau, îi râdeau ochii, pentru că îi erau nespus de dragi, se simţea bine cu ei, îi erau parcă viaţa toată.

Sunt mulţi profesori dăruiţi studenţilor, dar puţini s-au dăruit studenţilor şi semenilor la fel ca el, altruismul lui neavând margini. Avea (ca şi mentorul său) „ochi” pentru cei dotaţi şi este cu siguranţă, profesorul cu cei mai mulţi foşti studenţi şi foşti doctoranzi care au confirmat şi care au făcut „şcoală” de drept procesual civil: Gabriel Boroi, Mihaela Tăbârcă, Traian Briciu, Evelina Oprina, Elisabeta Roşu, Minodora Condoiu, Cristina Alexe, Claudiu Dinu, Maria Fodor, Florea Măgureanu şi i-am amintit aici doar pe cei despre care eu ştiu că au scris mult şi sunt ori au fost la rândul lor judecători şi/sau dascăli, demonstrând că valorile în drept se formează şi cresc şi prin grija profesorilor cu har. Ca decan s-a dovedit gospodar (a recuperat ceea ce ctitorii şi alţi iubitori de şcoală şi de carte 

au lăsat Facultăţii de Drept să-i fie „de ocină şi de ohabă”, adică în stăpânire perpetuă şi a căror voinţă a fost încălcată în vremurile ce le-au urmat darnicilor), bun organizator, înţele-gător profund al vremurilor şi a nevoilor învăţământului juridic românesc. În CNATDCU a promovat valoarea, competenţa, echilibrul, moderaţia şi bunul simţ.

A făcut (proiecte de) legi importante: cea de organizare judecătorească din 1992 şi cele care i-au urmat, legea Curţii Constituţionale, noul Cod de procedură civilă şi legea de punere în aplicare a acestuia şi le-a explicat împreună cu alţii în lucrări monumentale. A judecat legile ca judecător constituţional şi dezvălui acum un episod de viaţă definitoriu pentru el: m-a oprit să dau drumul unui articol în care am scris şi demonstrat nelegala funcţionare (la acel moment) a unei instituţii (Parchetul General) spunându-mi: „Ai dreptate! Dar suntem amândoi unde suntem (el judecător al CCR, eu judecător cu grad de curte de apel, preşedinte al Trib. Bucureşti) ca să zidim, nu ca să dărâmăm”! Zidirea solidă, facerea şi ridicarea sănătoasă de instituţii şi de legi, de şcoală de drept, i-a fost gând în tot ce a făcut! Iar arbitrajul, pe cel instituţional al CCIR l-a şi condus o vreme, i-a dat ocazia de a demonstra că ştiinţa lui de carte nu se limita la dreptul procesual şi că nu era doar teoretician, ci şi desăvârşit practician, că stăpânea dreptul civil şi dreptul comercial atât de bine încât a stârnit admiraţia tuturor arbitrilor cu care a lucrat, inclusiv a profesorului Liviu Pop, iar nişte articole scrise de el pe teme de drept penal (eu cunosc doar două) confirmă că un civilist valoros poate fi oricând şi un penalist pe măsură.

N-a iubit politica, dar ştiind că fără partide şi fără politicieni nu se poate, a pus umărul şi a ajutat pe cei care i-au cerut sprijinul spre a face legi bune. N-a fost, aşa cum merita, ministru al justiţiei, pentru că era prea bun şi prea de neîncovoiat ca să admită şi să accepte compromisuri (necesare în politică, dar nu şi atunci când este vorba despre justiţie) dar dacă ar fi fost, de câştigat ar fi avut Ţara. Ţară pe care a iubit-o şi a cutreierat-o cum puţini au făcut-o. „Avem o Ţară atât de frumoasă că nu mă mai satur umblând prin ea”, îmi spunea în timpul peregrinărilor sale şi nu era colţ de Ţară în care să nu fi avut prieteni. Sibarit în cel mai bun înţeles al cuvântului, era cunoscător al mâncărurilor bune şi al vinurilor alese, iar cu el, mesele erau demne de a fi numite ca-n cartea lui Athenaios din Alexandria, ospeţe ale înţelepţilor1.

În ultimii ani ai vieţii, îngrijorat de mersul lucrurilor, de răul care ne otrăvea tuturor vieţile şi care pare cu neputinţă de a fi stăvilit şi creşte fără încetare, a scris mult şi într-un fel cum nu mai făcuse înainte: cu năduf, cu nelinişte, cu tristeţe, cu o justificată asprime în cuvinte ce-l durea şi pe el.

Recitindu-i scrierile, eu cred azi că a înţeles că mai avea o datorie de împlinit înainte de a ne părăsi, că mai avea de dat câteva lecţii celor care au sărăcit ţara, au mutilat vieţile şi sufletele oamenilor făcând din ură, trădare şi viclenie arme ale puterii lor, transfor-mându-ne în proprii noştri duşmani şi făcându-ne pe toţi de râsul altora. A devenit de neoprit şi necruţător! A scris despre politicieni lipsiţi de ştiinţă de carte şi de bun simţ, despre politicianism, diletantism, nesimţire şi ipocrizie în politică, fără deosebire de culoarea politicianului şi de înălţimea la care se afla acesta. A scris despre justiţie când aceasta a pierdut drumul drept fără a se întreba atunci când a avut de spus ceva despre culoarea robei sau a bavetei, ori de înălţimea magistraturii criticatului. De la preşedintele ţării, la parlamentari şi miniştri, de la judecătorii constituţionali la cei ai instanţelor statale şi arbitrale, la procurori şi avocaţi, executori judecătoreşti şi notari, tuturor le-a spus unde 

greşeau cu sau fără voie, cu sau fără de ştiinţă. Citind şi recitind scrierile lui din ultima vreme, găsesc de fiecare dată în ele nuanţe şi adâncimi pe care nu le-am văzut mai înainte, dar şi câte o undă din amarul vieţii luat cu el şi despre care nu a vorbit cu mai nimeni.

Înţelegător era doar cu studenţii pentru care avea nu doar har în a-i învăţa şi îndruma, ci şi ştiinţa descoperirii valorilor şi a punerii lor în valoare. Era făcut spre a fi profesor şi avea cu ei o relaţie specială. Şi dacă mă uit în urmă, la ce a crescut (contrazicând pe Brâncuşi – „la umbra marilor copaci nu creşte nimic”), cred că lui chiar i se potriveşte calificativul de profesor de profesori! În profesorul Ciobanu s-au întâlnit, ca într-un Comenius modern, învăţătura multă cu experienţa uriaşă dobândită şi valorificată, ştiinţa de a învăţa şi cerceta cu ştiinţa de a-i învăţa pe alţii, darul vorbirii şi cel al scrierii, înţelegerea cu exigenţa, bunul-simţ cu înţelepciunea. O fostă studentă din ultima generaţie pe care a păstorit-o, Anneli Bogdea-Ştefănescu, mi-a scris odată şi l-a descris pe profesorul Ciobanu astfel: „un om atât de bun, demn şi cald, un dascăl atât de drept şi de profund – un adevărat model şi un exemplu pentru toţi – în toate (...) Poate mai mult ca oricând el este în sufletele noastre, în memoria noastră şi în tot ce înseamnă drept. Este mai viu decât a fost vreodată (...)”.

Ar fi o impietate să-l compari pe Viorel Mihaiu Ciobanu cu profesorii dinaintea lui şi chiar şi numai cu Ilie Stoenescu şi cu Savelly Zilberstein care i-au fost profesori şi mai apoi colegi pentru că toţi sunt incomparabili, toţi au avut felul lor special de a fi, toţi au lăsat în urmă ştiinţă, cărţi, oameni de drept. Privind în urmă pot spune doar că Facultatea de drept a Universităţii din Bucureşti a avut de-a lungul existenţei sale profesori uriaşi şi că profesorul Viorel Mihai Ciobanu a fost un uriaş bun între uriaşi buni. A avut norocul de a fi contemporan, dar şi prieten cu un al uriaş procedurist, profesorul Ion (Ioan, pe numele adevărat) Deleanu şi întâlnirile dintre ei şi cu ei erau de neuitat.

A fost original în tot ce a scris şi a scris operă valoroasă, contrazicând pe Petre Ţuţea care a spus că „original este numai Dumnezeu”. Profesorul Ciobanu a fost mereu şi în toate, el însuşi. Pentru el, valoarea ridicată era condiţie naturală, iar cuvântul dat, cuvânt pentru totdeauna. O voce căreia s-ar fi cuvenit ca şi oamenii politici să-i fi dat mai multă ascultare pentru binele justiţiei, pentru binele ţării şi pentru binele lor. Un om căruia i s-ar fi cuvenit în orice guvernare demnitatea de cap al justiţiei (şi cât ar fi avut de câştigat justiţia din asta!) şi nu doar aceea de părinte spiritual al ei, calitate pe care cei mai mulţi dintre noi i-am recunoscut-o şi pe care, cu siguranţă, o merită şi în nefiinţă. A fost un om rar între oamenii din vremurile în care trăim. Un înţelept blând, bun şi drept.

Iulie 2022