Răpire internaţională de copii. Noţiunea de reşedinţă a copilului. Măsuri pentru protecţia copilului după înapoierea sa
DREPT CIVIL ŞI DREPT PROCESUAL CIVIL
Rezumat
1. Conceptul de reşedinţă obişnuită reprezintă o noţiune familiară Conferinţei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, fiind folosit şi de Regulamentul Bruxelles II, care a înglobat Convenţia rezultată în materie, ea trebuind a fi interpretată, potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza A. , C-523/07, hotărârea din 2 aprilie 2009, în sensul că: „În temeiul articolului 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 (…) această reşedinţă corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social şi familial. În acest scop, trebuie mai ales să fie luate în considerare durata, regularitatea, condiţiile şi motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru şi ale mutării familiei în acest stat, cetăţenia copilului, locul şi condiţiile de şcolarizare, cunoștințele lingvistice, precum şi raporturile de familie şi sociale întreţinute de copil în statul respectiv. Este de competenţa instanţei naţionale să determine reşedinţa obişnuită a copilului, ţinând cont de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte”. Aşadar, sintagma trebuie înţeleasă ca o noţiune de pur fapt, care diferă mai ales de cea de domiciliu.
2. Pe de altă parte, potrivit art. 60 lit. e) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti: „În relaţiile dintre statele membre, prezentul regulament prevalează asupra următoarelor convenţii în măsura în care acestea privesc materiile reglementate de prezentul regulament: (…) Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii”. De aceea, deşi art. 13 lit. b) din Convenţia de la Haga prevede că: „Prin excepţie de la dispoziţiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ţinută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau organismul care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă”, între statele membre ale Uniunii Europene, aplicarea acestui text de lege este drastic restrânsă prin dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Regulamentul nr. 2201/2003: „O instanţă nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul articolului 13 litera (b) din Convenţia de la Haga din 1980 în cazul în care se stabileşte că s-au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecţia copilului după înapoierea sa. ”
- Convenţia de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25 octombrie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992 - Legea nr. 369/2004
- Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti: art. 60, art. 13 lit. b)
