Cercetare judecătorească. Respectarea principiului nemijlocirii

DREPT PENAL ŞI DREPT PROCESUAL PENAL

Rezumat

Principiul nemijlocirii administrării probelor impune ca instanţa de judecată, care soluţionează cauza, să ia cunoştinţă direct şi nemijlocit de probele administrate, deoarece, percepând direct probele, judecătorii au o mai mare capacitate de a afla adevărul decât dacă aceste dovezi ar fi percepute din documentele în care au fost consemnate. Ascultând părţile şi martorii, judecătorii pot interveni pentru a lămuri ceea ce li se pare nelămurit, pentru a completa şi preciza toate împrejurările de fapt. Principiul contradictorialităţii şedinţei de judecată asigură „egalitatea de arme”, între învinuire şi apărare, participanţii la proces având dreptul de a face cereri, de a-şi spune cuvântul cu privire la orice chestiune de care depinde soluţionarea justă a cauzei. Modalitatea de audiere a martorilor şi a inculpatului, prin declaraţii care conţin sintagmele „menţin declaraţiile” sau „nu menţin declaraţiile”, precum şi răspunsurile la două-trei întrebări puse de către procuror şi avocat, determină Curtea să reţină că în cauză nu a existat o administrare efectivă a probatoriului, faţă de poziţia inculpatului care nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, astfel că era necesară reaudierea martorilor pentru ca prima instanţă să îşi formeze convingerea în legătură cu faptele deduse judecăţii. Motivarea dată de prima instanţă şi cuprinsă într-un singur paragraf al hotărârii judecătoreşti, prin folosirea unei formulări standardizate „din examinarea probelor administrate în prezenta cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, precum şi declaraţiile date atât de inculpat, cât şi de suspecţi în calitate de martori”, şi concluzionarea în sensul că declaraţiile au „un mare grad de ambiguitate şi conţin afirmaţii interpretabile”, pentru ca în finalul paragrafului să se dispună achitarea inculpatului, nefiind „suficiente elemente care să conducă, dincolo de orice îndoială rezonabilă, la concluzia că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, nefiind întrunite cerinţele art. 396 alin. (2) C. pr. pen. ”, nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 403 C. pr. pen. , privind conţinutul părţii expozitive a hotărârii judecătoreşti. Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale şi, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaşte oportunitatea promovării căii de atac. Observând considerentele hotărârii judecătoreşti, astfel cum au fost arătate mai sus, instanţa de control judiciar a reţinut că prima instanţă a încălcat dispoziţiile privind cuprinsul hotărârii, prevăzute de art. 401 şi urm. C. pr. pen. , în special conţinutul expunerii, în condiţiile în care nu există o motivare a soluţiei cu privire la latura penală prin analiza probelor care au servit ca temei la soluţionarea acţiunii penale şi a celor care au fost înlăturate, cu arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză. Curtea constată că de fapt nu există o motivare a soluţiei în cauză, ci doar aprecieri cu privire la un mare grad de ambiguitate pe care îl au probele administrate în cauză, declaraţiile martorilor conţinând afirmaţii interpretabile. 

– Codul de procedură penală: art. 396, alin. (2), art. 401, art. 403