Obligaţia persoanei condamnate de a nu părăsi teritoriul României. Posibilitatea încuviinţării părăsirii ţării. Caracterul obligaţiei impuse persoanei condamnate de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii

DREPT PENAL ŞI DREPT PROCESUAL PENAL

Rezumat

Obligaţia prevăzută de art. 95 alin. (2) lit. d) C. pen. nu echivalează cu o interzicere a dreptului la liberă circulaţie. Condamnatul are posibilitatea legală să părăsească teritoriul României, condiţionată însă de acordul instanţei. În consecinţă, nimic nu împiedică inculpata, odată ce hotărârea de condamnare este definitivă şi devine astfel executorie cu privire la obligaţia de a nu părăsi teritoriul ţării, să solicite instanţei un asemenea acord, în considerarea motivelor familiale pe care le-a făcut cunoscute instanţei de apel şi cu administrarea unui probatoriu de natură să confirme realitatea celor invocate. Obligaţia prevăzută de art. 93 alin. (3) C. pen. (respectiv, aceea de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii) nu are un caracter imperativ, fiind reglementată distinct şi într-o manieră diferită de măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute în acelaşi articol. 

– Codul penal: art. 93 alin. (3) şi art. 95 alin. (2) lit. d)